CAPITOL LIPSĂ ÎN MANUALELE ŞCOLARE / Elevi încarceraţi în temniţele comuniste

Astăzi, generaţia tânără pare a fi cea mai fericită din întreaga istorie. Mulţi însă nu-şi cunosc trecutul, pentru că nici profesorii nu-i învaţă. În urmă cu mai bine de jumătate de secol, o seamă de oameni, de vârsta lor au înfundat puşcăriile pentru LIBERTATEA DE EXPRESIE şi pentru LIBERTATEA DE ASOCIERE.

Manualele şcolare nu au capitole despre una dintre cele mai sinistre capitole din istoria recentă.

Într-o celulă a Memorialului de la Sighet, o celulă poartă o tăbliţă ELEVI ÎN DETENŢIE. În anii stalinismului, au fost arestaţi, pe lângă sutele de mii de adulţi, potrivnici sistemului, şi mii de copiii. Unii dintre ei nu s-au mai întors din gulagul morţii. Ce vină au avut? Au fost învinuiţi că au făcut parte din organizații considerate subversive de către regimul comunist.

Scurtă grafie de istorie ştearsă din memoria colectivă

Cei mai mulți – supăraţi de cum se făcea școală sau visând să fie deja oameni mari, auzind de partizanii din munţi – au format organizații anticomuniste („ligi”, „mișcări”, „societăți”) care depuneau jurăminte faţă de grup şi de cauză, se înarmau, scriau și difuzau manifeste, se instruiau să ajungă în taberele de rezistență din munți, unde cei mai mari nu cedau sperând că vor veni americanii. Dimpotrivă. Unii chiar au ajuns în pădurile din munţi și au devenit ucenicii partizanilor.

Astăzi, când ne e cald şi bine, ar trebui să ne gândim că semeni de-ai noştri aveau şi ei un crez. Au dormit iarna sub cerul liber, sub şube de lână sau în ascunzători imporvizate din crengi şi blănuri de animale sălbatice.

La închisoarea de maximă siguranţă din Târgşor, elevilor li s-a aplicat un regim sever de reeducare. Reeducarea pentru gardienii fricii însemna dormitul pe prici, spălatul în hârdău, mâncatul lăturilor, bătaia şi delaţiunea.

Comuniştii în marea lor majoritate nu aveau şcoală. Urau profesorii, dispreţuiau orice formă de învăţământ, se purtau ca brigadierii, elita interbelică a fost înlocuită de o contraelită troglodită şi obedientă sovieticilor.

Paznicii puşcăriilor erau recrutaţi dintre cei mai neinstruiţi şi necalificaţi oameni

Paznicii lagărelor erau recrutaţi din cei mai odioşi criminali. Pentru a ucide cu sânge rece.

La Piteşti, sub conducerea lui Alexandru Nicholski, Eugen Ţurcanu a experimentat cele mai oribile metode de tortură. În 1949-1950, după anchete deosebit de brutale şi procese înscenate, cei condamnaţi au fost repartizaţi pe categorii, fiecare urmând a merge într-un anumit penitenciar. „Prietenii cei mai buni erau puşi să se bată între ei şi dacă unul lovea cu milă, atunci era bătut până ce era vindecat de această boală burgheză”. (Ioan Ianolide).

Cei mai buni prieteni erau provocaţi să se bată între ei. Şocul psihic avea să-i afecteze. În zilele de sărbătoare, tinerii erau puşi să facă fapte diavoleşti. Cei care se opuneau reeducării erau puşi pe rotisor sau supuşi la chinuri.

Virgil Ierunca avea să mărturisească acest “fenomen unic în Europa.”

Cum a fost posibil fenomenul Piteşti?

România regală a fost înfrântă. Elitele, decimate. Tinerii, speranţa de viitor, nu se supuneau rigorilor străine neamului românesc. Şcoliţi în gulagurile sovietice, inchizitorii fricii au aplicat cea mai bestială formă de tortură. Decapitarea individului de personalitate. Obligarea sa de a se autodenunţa şi de a-şi turna colegii.

Fenomenul Piteşti a funcţionat pe baza unui plan diabolic. Acest plan presupunea reeducarea tuturor opozanților politici în spiritul comunist, prin ștergerea vechii identități a fiecăruia și înlocuirea ei cu una nouă, tipic bolșevică. După eliberare, tinerii nu trebuiau să se vindece, fiind nevoiţi să se transforme în omul nou.

Jurământul lui Octav Bjoza, preşedintele A.F.D.P.R. pe când era membru al organizaţiei Garda Naţională Română, formată numai din elevi:

Subsemnatul,

în faţa poporului meu cotropit de ruşi,

jur să-mi închin întreaga activitate şi voinţă pentru eliberarea poporului meu de sub ocupaţie rusească,

pentru triumful adevărului şi al libertății şi redarea demnităţii naţionale poporului român.

Pentru a realiza acest scop nobil,

nu voi precupeţi niciun efort şi la nevoie îmi voi sacrifica chiar şi viaţa.

Dumnezeu să ne ajute!

Ce însemna “omul nou?”

Acel individ care-şi renega trecutul, ce învăţa să-şi iubească agresorii ideologici şi călăii de zi cu zi. Fabricat în laboratoarele sovietice, acest tip de individ avea să fie omul viitorului care nu gândeşte, execută sarcinile partidului şi nu crâcneşte în front.

Unii dintre noi vânează azi Pokemoni. Nu ştiu că în urmă cu doar şase decenii, semeni de-ai lor îşi vedeau visele frânte, aripile rupte, coloanele vertebrale, răpuse de cizme. Nu ştiu pentru că în literatura obligatorie nu intră şi studiul Fenomenului Piteşti, pentru ca ororile să nu se mai repete niciodată.

E cazul să mărturisim. Să le strigăm durerea nescrisă. Suferinţa întemniţată. Să le cerem dreptul de a intra în Panthenonul neamului. Mulţi s-au risipit sub lespezile reci. Numele lor nu sunt gravate pe cruci. Nici în memoria neamului.

Dacă astăzi nouă ne e bine, e pentru că la baza binelui nostru s-a zidit suferinţa lor, fără de margini. Se spune că eroii nu mor niciodată. Dar cum să ajungă eroi, dacă nici nu ştim cum îi cheamă. Oare de ce avem acest lapsus de identitate? Unde ne-am pierdut busola? Cine e vinovat de deriva noastră? De lipsa de înţelegere şi de compasiune?

Pe vremea când trăia Romulus Rusan, Şcolile de vară de la Sighet erau pline de tineri.

(Foto: un tânăr al zilelor noastre îi sărută mâna Anei Blandiana, după ce a câştigat un premiu pentru eseistica de gulag)

ELEVI ÎN DETENŢIE ar trebui să fie măcar un capitol din istoria noastră recentă

Ei nu au cruci, nimeni nu-i pomeneşte, asta nu înseamnă că au dispărut din istorie.

Recunoştinţa e un act de gratitudine făcut de venerabilii lumii, de popoarele ce-şi cinstesc trecutul şi sunt plăcute lui Dumnezeu.

Măcar o lumină să aprindem pentru tinereţea lor lipsită de lumină.