Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: “Când Rusia a avut perioade de decadenţă, românilor le-a mers relativ bine”

– Contextul european a fost favorabil Unirii Principatelor Române. Cum au reuşit unioniştii să convingă Marile Puteri?

– Unirea de la 1859 a fost posibilă în acel moment ca urmare a „primăverii popoarelor” (revoluţiile de la 1848-1849), dar motivul declanşator a fost Războiul Crimeii, din anii 1853-1856, prin înfrângerea Rusiei. Congresul de Pace de la Paris din 1856 ne-a fost favorabil. Popoarele Europei refuzau să mai trăiască sub asuprirea câtorva imperii multinaţionale.

Citeşte şi: Pregătiri de anticipate / Iohannis l-a ofertat pe consultantul israelian al lui Dragnea?

Când Rusia (şi statele succesoare ei) a avut perioade de decadenţă, românilor le-a mers relativ bine

 – …obsedanta Rusie, testamentul lui Petru cel Mare. Doar Regele Ferdinand şi Regina Maria au crezut în ţar. Când ne-a fost bine în vecinătatea puterii expansioniste?

 – Din experienţa istorică, se ştie că, atunci când Rusia (şi statele succesoare ei) a avut perioade de decadenţă, românilor le-a mers relativ bine şi că, atunci când Rusia a avut epoci de glorie, România s-a aflat în declin sau a suferit mari pierderi. La 1856-1858, chiar dacă unele dintre Marile Puteri, în frunte cu Franţa, voiau unirea Moldovei şi Ţării Româneşti (nu de dragul românilor, ci din dorinţa promovării intereselor franceze la Dunărea de Jos şi la Carpaţi) şi cu toate că, prin adunările ad-hoc, românii s-au pronunţat ferm – cu mijloacele democraţiei europene incipiente de atunci – pentru unire, Conferinţa de la Paris din 1858 a dat problemei româneşti o soluţie parţială: formarea unei uniuni cu numele de „Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei”, cu doi principi, două guverne, două adunări legislative, două capitale şi cu majoritatea instituţiilor dublate şi paralele.

 – Dar am avut şi lobby, să spunem aşa, în termenii actuali, pe lângă Contele Walewsky, ministrul de externe al Franţei, care propune unirea principatelor şi aducerea unui domn străin.

– Marile Puteri au decis. Aici trebuia să se oprească realitatea românească a timpului, în ciuda voinţei naţionale, adică a vrerii românilor de a se uni deplin.

Citeşte şi: VIDEO / Pensia „nesimţită” a lui AUGUSTIN LAZĂR, reproş adresat lui ORBAN

 – Şi, totuşi, nu a fost aşa cum au vrut stăpânii Europei.

– La scurtă vreme după 1858, românii aveau un singur principe, un stat cu numele de România, un guvern, o singură adunare legiuitoare, o singură capitală, o singură armată etc.

 Dubla alegere a lui Cuza nu era prevăzută de Marile Puteri

– Care a fost primul pas?

– Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza deopotrivă la Iaşi şi la Bucureşti a dat apoi posibilitatea derulării celorlalţi paşi. Această situaţie, deşi nu era interzisă în mod concret de vreun document internaţional, nu era nici prevăzută şi nici aşteptată pe scena internaţională.

– Şmecheria tipic românească sau spirit creativ?

– Să nu spunem aşa maliţios. În adoptarea acestei soluţii, şi-au intrat în rol românii, prin liderii lor înţelepţi, care s-au plasat contra prevederilor şi aşteptărilor marilor puteri (încurajaţi şi stimulaţi, totuşi, de unele dintre aceste puteri simpatizante ale cauzei româneşti). Să nu uităm că, încă de dinainte de 1848, Ţările Române aveau în Occident (şi mai ales la Paris) un lobby excelent, creat prin bunul renume al tinerilor noştri studioşi, care nu învăţau numai „cravatei cum să-i facă nod”, ci se dovedeau, majoritatea, foarte buni în ştiinţe şi arte, vorbeau franţuzeşte impecabil şi duceau cu sine renumele unui popor civilizat.