Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: “Când Rusia a avut perioade de decadenţă, românilor le-a mers relativ bine”

Marius Ghilezan ACTUALITATE OPINIE POLITIC Principal

– Să repetăm! Din cele şapte Mari Puteri, patru sprijiniseră cauza Unirii Principatelor Dunărene – Franţa, Sardinia, Rusia, Prusia – două se opuseseră categoric – Austria (Imperiul Habsburgic al lui Franz Joseph) şi Imperiul Otoman – iar Marea Britanie continua să aibă o politică duplicitară, ascunsă, sprijinind în secret Imperiul Otoman.

– Da, din această pricină (scorul fiind patru la trei, iar câteodată cinci la doi în favoarea noastră) am şi putut câştiga, deşi factorii au fost mai mulţi. Dar deciziile Congresului de Pace de la Paris nu ne-au fost pe faţă şi pe deplin favorabile.

– Ele lăsau, totuşi, deschisă calea unirii.

– În plus, Moldova primea înapoi trei ţinuturi din sud, care asigurau controlul asupra Gurilor Dunării (Cahul, Ismail şi Bolgrad). Românii urmau să fie întrebaţi dacă doresc unirea, dar chiar şi exprimarea dorinţei lor de unire – cum s-a întâmplat, de altminteri – nu garanta actul în sine (hotărârile adunărilor ad-hoc rămâneau doar consultative). Marile Puteri îşi păstrau şi atunci, la 1856, o marjă de mişcare largă. Pe de altă parte, micile entităţi politice au fost întotdeauna la cheremul celor mari. Dreptatea nu era nici atunci pentru „căţei”, cum ar fi spus fabulistul.

Simpatia intelectualilor francezi şi italieni faţă de un popor latin, într-o mare slavă

– De ce erau importante principatele unite pentru susţinătorii lor?

– Principatele erau „locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor”, cum a zis inspirat  Nicolae Iorga. Lăsând metafora la o parte, Principatele erau largi debuşee, grânare, mari pieţe de desfacere, asigurau deschiderea spre Marea Neagră (deocamdată, până la unirea Dobrogei, numai prin Valea Dunării şi Delta Dunării). Sentimental vorbind, erau şi o oază de latinitate într-o mare slavă, flancată de unguri şi austrieci la vest şi de turci la sud, o oază pentru care politicienii care erau şi intelectuali, din spaţiul francez şi italian, încercau o anumită simpatie, ca de la un potentat spre o rudă săracă.

– Cum de nu a reuşit Bismarck, „cancelarul de fier” al Prusiei, să nu-şi impună dominaţia?

– Bismarck, deşi născut în 1815, nu era încă o forţă la 1856-1859, el ajungând prim ministru şi apoi cancelar abia mai târziu. Şi nici Prusia nu era încă Germania. Mă refer la cea de după 1871, care a început să dicteze treptat în Europa. La 1856, Prusia avea marile sale griji de construcţie naţională, de unificare, de rivalitate cu celălalt nucleu german – Habsburgii. Ulterior însă, prin aducerea principelui Carol la tronul României şi prin victoria contra Franţei şi umilirea acesteia la 1871, Germania aproape că şi-a luat revanşa, câştigând o influenţă notabilă la noi, ca şi în restul Europei, de altminteri.

– Franz Joseph a fost depăşit de situaţie?

-. Franz Joseph nu era nici el încă la apogeul carierei sale politice şi avea mari probleme legate de coeziunea imperiului. Regimul neoabsolutist (1849-1860) nu părea să funcţioneze deloc, democraţii şi liberalii pregăteau o nouă revoluţie, ungurii ameninţau cu secesiunea, slavii erau şi ei neliniştiţi şi gălăgioşi etc.

Imperiul austriac se clătina sub presiunea minorităţilor

– Încă nu se încoronase  şi Rege al Ungariei.

– Imperiul austriac – în care majoritatea de limbă germană reprezenta sub o treime din populaţie – se clătina serios sub presiunea majorităţii reale, formate din minorităţi nemulţumite. La 1859, erau în toi discuţiile despre soarta Imperiului, în urma cărora s-a ajuns la efemera formulă a liberalismului federal (1860-1867).

– Revenind la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, este adevărat că liberalii radicali din Ţara Românească au chemat în Dealul Parlamentului (Mitropoliei) măcelari, tăbăcari, un fel de mineri  avant la lettre?

– Comparaţia nu stă decât formal în picioare, pentru că istoria – în ciuda dictonului cunoscut – nu se repetă niciodată. Sunt anumite împrejurări care seamănă, dar repetarea întocmai este exclusă.

– Dar revoluţiile sunt permanente, nu?

– Foştii revoluţionari de la 1848 erau atunci foarte bine organizaţi şi s-au înţeles că alesul Moldovei – oricine ar fi fost el – trebuie impus cu orice preţ şi cu toate mijloacele şi la Bucureşti. Unul dintre aceste mijloace era şi chemarea „căuzaşilor”, meniţi să impună, la nevoie, dubla alegere, uzându-se inclusiv de forţa mulţimii. Chestiunea care se pune este şi de scop, nu în ideea machiavelică („Scopul scuză mijloacele”), ci a naturii morale a scopului. Nu orice scop scuză mijloacele, ci numai scopul cel bun.

Loading...
loading...

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Check Also
De ce a căzut PSD? Explicaţiile lui Sorin Grindeanu
Fostul premier social-democrat Sorin Grindeanu a vorbit, duminică, la Timişoara, despre trecutul şi viitorul PSD. ...