Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: “Când Rusia a avut perioade de decadenţă, românilor le-a mers relativ bine”

 – Dar Cuza rămâne o figură luminoasă a istoriei noastre?

– A fost domnul care a aplicat cea mai mare parte din programul Revoluţiei de la 1848, care a făcut cele mai multe reforme pe unitatea de timp şi care a deschis modernizarea României şi a accelerat sincronizarea sa cu civilizaţia europeană. Mihail Kogălniceanu, cel detaşat de domn în ultima parte de domniei, avea să spună la căderea lui Cuza: „Nu greşelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”. Cuza însuşi, din exil, a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, fapt care arată un simţ civic şi o responsabilitate pentru ţară cum rar am mai avut. Cuza şi Kogălniceanu au fost doi oameni mari făcuţi pentru momente mari ale istoriei românilor.

 Gazetele de atunci îndemnau la luptă pentru unire

 – Puteţi să ne rememoraţi un eveniment inedit despre rolul intelectualilor transilvăneni în înfăptuirea şi recunoaşterea Unirii Principatelor Române?

– Aş putea să vă spun despre transilvănenii aflaţi atunci, în anii 1856-1859, în Principate şi care au pus umărul la Unire ca şi fraţii lor de la sud şi est de Carpaţi. Între transilvănenii care au pregătit Unirea de la 1859 şi care activau în Ţara Românească şi Moldova, trebuie amintiţi August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu Ilarian, Florian Aaron, Constantin Romanul-Vivu, Ioan Puşcariu, Axente Sever, Aron Pumnul sau Ioan Maiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu), născut în Bucerdea Grânoasă, pe Târnave. Despre unii am mai spus.

 – Dar un eveniment mai puţin cunoscut?

– Voi evoca un episod mai puţin cunoscut, legat de un ardelean care a susţinut actul de la 1859 de departe, cu mare folos, totuşi. Este vorba despre Simion Bărnuţiu, marele ideolog al revoluţiei transilvane de la 1848-1849, care de la Pavia (din Italia), unde îşi lua un doctorat în drept, îi îndemna pe cei acasă, din Transilvania, să lupte pentru Unire, pentru a dovedi lumii că românii sunt pregătiţi ca să facă „naţiune” (adică stat naţional sau stat-naţiune), iar gazetele braşovene (ale lui Gheorghe Bariţiu), la rândul lor,  trimiteau către cititori un mesaj clar: „dorinţa cea mai de pe urmă a tuturor românilor, a celor destul de deştepţi pentru a-şi înţelege soarta, este că într-o unire să formeze un regat neolatin, neatârnat”.

„Intelectualii de atunci au ars pentru naţiunea română”

 – Dacă Alexandru Ioan Cuza ne-a deschis calea spre rânduielile europene, Monarhia ne-a dat prestigiu. Astăzi, la Bruxelles mai sunt europarlamentari români care critică ţara şi pe dregători.

– Nu ar fi rău ca elitele politice de azi să urmeze exemplele lui Bărnuţiu (ideologul, marele dascăl de la Iaşi, unde i se propusese chiar rectoratul Universităţii) şi Bariţiu (gazetarul, istoricul, academicianul şi preşedintele Academiei de la Bucureşti), care au rămas mereu treji, au ars pentru naţiunea română, căreia i-au edificat instituţiile moderne.

 – Dacă azi intelectualităţii îi pute românismul, neagă rolul ortodoxismului, cum se manifestau progresiştii?

– Pe atunci aveam o elită care voia sa-i vadă pe români „deştepţi” şi muncea ca să-i „deştepte” pe cei care nu erau încă. „Deştept” înseamnă mai întâi în româneşte să fii treaz, adică să nu dormi, să nu rămâi apatic, adică manevrabil. „Deşteptarea” aceasta au făcut-o intelectualii, adică elita, din rândul căreia mulţi ardeleni studiaseră în Occident, şi nu doar în Franţa …