”Fata pădurii”, o cutremurătoare poveste de viață și moarte

Cartea „Fata pădurii” a autorului Corneliu Păunescu, apărută anul trecut, cutremură cititorii despre cât de scurt e firul dintre viață și moarte.

Ana, o ființă abandonată, a fost descoperită într-o vară de Măria lui Ion la marginea unei păduri de lângă un sat românesc. Scheuna ca un pui de lup. Descoperitoarea, trăită în acord cu natura, știa că vara nu coboară lupii din munte. Totuși, s-a apropiat. Era un suflet de om. „Măria își făcu cruce și spuse în șoaptă o rugăciune pentru alungarea duhurilor rele, apoi un „Tatăl nostru,” dar dihania nu păți nimic. Își luă inima-n dinți și se apropie. Fetița nu se sperie, se uita doar cu ochii aceia tâmpi, fără nicio expresie pe față. Părea să aibă doi, trei ani, după înălțime, dar nu scotea niciun sunet omenesc”. O luă acasă. Descoperi că e surdă. O bpteză Ana.

Întreg satul o aprecie pe Măria, văduva lui Ion, pentru mila acordată făpturii. A crescut-o cum a știut ea mai bine.

CITEȘTE ȘI: Cum secția de cardiologie de la Spitalul Floreasca salvează vieți

Trebuie spus că salvatoarea de inimi a fost alungată din propria gospodărie de fiul ei Pătru și de nora Zamfira, extrem de avari și de egoiști.

Într-o vară, Ana se juca în curte. Pătru, văzând-o singură, a asmuțit câinele asupra ei. Ce să vezi, animalul se roti pe lângă gard. La insistențele băiatului Măriei, n-a catadicsit. Voia să o ucidă pe micuța „moștenitoare.” Văzând că animalul nu precede la nicio agresiune, Pătru tăbărî cu picioarele pe ea. Norocul e că Măria s-a întors mai repede de la munca de pe câmp. L-a văzut de la distanță cum dădea în biata făptură. „Ai suflet rău băiatule, de aia și-a întors Domnul fața de la tine și nu-ți rodește femeia.”

Fata s-a făcut mare. Măria s-a opintit la un buștean. Era o vară toridă. Voia să pună lemne pe foc. „Când vru să salte a doua oară bușteanul, auzi ca un pocnet în creștetul capului. Se opri o clipă și pământul parcă se clătina. Renunță să mai ridice lemnul. Intră în casă. Pământul parcă pornise o o horă nebună și se învârtea. ajunse cu greu la scară. Ama parcă simți ceva. O găsi pe podele.”

Ana dădu să o cheme urgent pe vecina Anuța. Amândouă au asistat la sfârșitul unei femei, stâlp de familie. Probabil a făcut un atac cerebral. A lovit-o șlogomentul, cum se zice prin Banat. Autorul nu precizează diagnosticul.

Citește și: „Fata pădurii” sau despre o lume care nu se mai întoarce

Pe Măria au îngropat-o lângă Ion. Ana a dispărut. După o lună, părintele plecat printre cruci să facă o sfeștanie, descoperi o mogâldeață pe mormântul Măriei, „ca pruncul în pântecele mamei.” Era Ana.

Slăbise mult și fața i se înegrise, mărturisește povestitorul. „Ochii închiși strâns păreau umflați. Era moartă.”

Întreg volumul „Fata pădurii” e compus din povestiri dramatice care alternează cu iubiri imposibile, terminate de multe ori prin adulter. Furișarea lui Mitru, vânzătorul de curele de piele, la altă Ană e memorabilă. De partea opusă, castitatea profesoarei Ligia, mutată la țară, undeva în Banat, e epocală.

Cartea e de un pitoresc desăvârșit, semn  că autorul e un fin cunoscător al simbiozei țăranului român cu natura. Mai multe arhetipuri construiesc decorul vieții povestitorului, salvat de un doctor priceput de la București.

Un șirag de povești despre moarte și viață, între care se întrepătrunde voinicește năduful iubirilor cu năbădăi.

„Fata din pădure” poate fi o platoșă în calea noului gestapo al forțelor globaliste. E un instrument de luptă, armura fiind din fierul încins, purtată de țăranul care știe să mângâie cu mâna, dar să și lovească atunci când intră neaveniții în țințirim.

Luați și citiți POVEȘTILE DINTR-O POVESTE.