Iolanda Balaș Söter, noua arenă de atletism din Timișoara? Gânduri, la despărțirea de Joli

Medicul timișorean Sorin Pescariu face un apel la autoritățile din Timișoara să acorde un teren pentru construcția unui stadion de atletism, urmând să-l construim noi, cei câțiva ”zeci de timișoreni, poate o sută” amatori de atletism (oare nu suntem mai mulți, totuși?)”

Editorialistul publicației “Ziua de vest” crede că ar exista o singură soluție rapidă. “Să îi rugăm pe vecinii noștri maghiari să ne construiască un stadion de atletism, pentru că ei încă respectă și înțeleg toate sporturile. Așa cum au construit catedrala Noul Mileniu, singura construcție de interes public remarcabilă, cu personalitate arhitecturală, construită în Timișoara, în ultimii zeci de ani. Sunt convins că ar accepta”, mai susține Pescariu.

Recent, președintele Federației Române de Atletism, Florin Florea, i-a făcut o vizită președintelui Consiliului Județean Timiș, Alin Nica, prin care i-a solicitat ca viitorul stadion “Dan Păltinișanu” să aibă și pistă de atletism. Suporterii Ultra Viola nu sunt, însă, de acord. Și-ar dori o arena doar pentru fotbal.

În trecut, Timișoara avea patru stadioane de atletism

Medicul timișorean, fan al atletismului, susține că numele acestuia trebuie să fie: Iolanda Balaș Söter. “Eventual, cunoscătorii onești știu de ce, scris şi în limba maghiară!” mai completează el.

Numele ei de fată era Jolan Balasz în maghiara natală. S-a născut în Timișoara, pe 12 decembrie 1936. Puțină lume știe că mama ei, la vârsta de 11 ani, a solicitat pașaport maghiar. Autoritățile le-au refuzat totusi plecarea în țara vecină, după cel de-al doilea război mondial.

Joli, cum i se spunea, a doborât 14 recorduri mondiale, a luat două medalii de aur la Jocurile Olimpice, două medalii de aur și una de argint la Campionatele Europene și două medalii de aur la Universiade.

Asta în ciuda interdicției autorităților comuniste de a-l lăsa pe soțul ei, Söter, antrenorul ei personal, să o însoțească la marile întreceri mondiale.

O cunoșteam de 40 de ani

“Am dus la Federaţia Română de Atletism un buchet de 40 de narcise. Nu că nu aveam mai multe flori, dar aceştia sunt anii de când mi s-a cerut să fac linişte în casă. “Sare, Ioli,” îmi spunea tata, medic sportiv.
Ultima dată, când am trecut pe lângă ea, pe Primo Nebiolo, i-am zis tare “sărut mâna, stimată doamnă”. S-a uitat la mine şi mi-a spus că mă cunoaşte de undeva. “Sunt jurnalist”, i-am şoptit. M-a văzut la televizor. I-am mărturisit că o iubesc de 40 de ani, de când am fost rugat să tac”…sare, Ioli”. Pe vremea când urca pe cele mai înalte podiumuri din lume nu mă cunoştea. La ultima întâlnire am povestit despre Rege. Ne-am despărţit urându-ne Szia! Aşa ca la noi la Timişoara.
40 de ani am tot aşteptat ca cineva să mai deţină zece ani la rând supremaţia mondială. Puţini au fost. Dar eu nu i-am cunoscut.

Szia, Ioli!

Am fost azi în sala rece de la intrare în FRA. “Citius, Altius, Fortius” scria deasupra sicriului negru. Lumea nu s-a înghesuit. Am putut să-i spun în surdină SZIA, IOLI! Mama ei era unguroaică. Înainte de a fi stelistă, a crescut şi făcut performanţă pe Electrica din Timişoara”, scriam pe 13 martie 2016, în comentariul „Ioli, să ai lumină la ultimul salt,” scris la plecarea ei în praful stelelor.