Originile războiului iraniano-israelian

Deși tensiunile dintre Iran și Israel au o vechime de peste cincizeci de ani, în 2025, s-au confruntat pentru prima oară direct, în aprilie și respectiv zilele trecute.

Dacă înainte, guvernul de la Teheran susținea – fără a recunoaște – mișcările Hezbollah din Liban, grupările Houthi din sudul peninsulei Orientului Mijlociu și cele Hamas din Gaza împotriva statului Israel, zilele acestea, Ayatollahul Khamenei a dispus lansarea unui atac devastator cu rachete balistice și cu drone. Sistemul israelian de apărare Iron Dom (cupola de fier) a rezistat eroic. Ceva similar, dar la mai mici dimensiuni, avem și noi la Deveselu.

Regimul teocratic de la Teheran nu recunoaște Israelul ca stat, considerând că trebuie dusă o luptă serioasă pentru eliberarea moscheii Al-Aqsa din Ierusalim.

Originile războiului israeliano-iranian pot fi căutate în Revoluția islamică din 1979, când șahul Reza Pahlavi a fost obligat să fugă în exil. Nici măcar SUA, marele său aliat, nu i-a acordat azil politic. A murit de cancer în Egipt.

Pe timpul monarhiei iraniene, exista o bună relație între cele două state. Totul s-a prăbușit prin căderea șahului.

Israelul e doar un proxy. Adevăratul conflict militar, religios și geopolitic este între regimul despotic de la Teheran și SUA.

Administrațiile americane succesive de la Casa Albă consideră că existența unui stat islamic în Peninsula Arabă este periculoasă pentru interesele geopolitice ale SUA.

În ultima jumătate a secolului trecut, SUA și-a făcut o serie de aliați (Qatar, Bahrain, Kuweit, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite) doar pentru a contracara influența Iranului în regiune.

Programul nuclear al Iranului este o gogoriță, la fel ca arsenalul de arme chimice al lui Saddam Hussein, casus-belli pentru cel de-al doilea desant al Pentagonului în Irak.

Motivele  reale ale trecerii Iranului pe lista neagră

Principalul motiv este existența Statului Islamic, considerat o amenințare asupra aliaților americani din peninsulă. Cel de-al doilea ar fi uriașele rezerve minerale ale Iranului. Acest stat este al cincilea în lume, în Top Forbes, privind bogățiile din pământ, cu o valoare estimată de 27 de trilioane de dolari. Spre comparație, România este pe locul zece – deloc de neglijat – cu o “avere” de 750 de miliarde de dolari, doar din zăcămintele cunoscute.

Iranul are a doua cea mai mare rezervă de gaz din lume și a patra de petrol (România, care a avut prima rafinărie de țiței din lume, ocupă în prezent doar locul 45, potrivit unei analize a World-dometers.info). Nu mai vorbim despre rezervele de metale rare.

Iranul deține a doua rezervă mondială de litiu, cu 8,4 milioane de tone. Aceste bogății fac cu ochiul administrației americane.

Gogorița programului nuclear

Programul nuclear iranian e doar o sperietoare. După Revoluția din 1979, făcută în numele poporului, pe motiv că elitele pro-occidentale s-au îmbogățit, în timp ce “pleava” societății iraniene a sărăcit, politica de sancțiuni și de interdicții interne a dus la cheltuieli uriașe pentru zădărnicirea importurilor din țările străine. Au urmat și sancțiunile internaționale.

Se estimează că statul a cheltuit 400 de miliarde de dolari pentru nimic! Bugetul anual al înzestrării militare este de 25 de miliarde de dolari, la o populație de 88 de milioane de oameni, majoritatea musulmani.

Astăzi, versiunea Shia a culturii islamice are o mare influență asupra culturii și a identității iraniene.

Dă-i, măi Ayatollahule, Hamadanul lui Trump și încheie povestea!

Dacă puterea de la Teheran îi servește lui Trump o concesiune pe regiunea petrolieră Hamadan, care deține 10% din rezervele mondiale, probabil, Donald Trump își mai domolește spiritul războinic.Se zice că pizzeriile din jurul Pentagonului s-au golit înainte de atacul de joi al Israelului asupra bazelor militare din Iran. Cum am spus, Israelul, un stat laic, este un proxy pentru SUA.  Lumea este interesată dacă noul conflict poate să fie comparat cu cel din Ucraina, dacă Europa va fi în suferință, cât va ajunge barilul de petrol, în cazul în care se închide strâmtoarea Ormuz, acest posibil casus-belli pentru Trump, președintele care a promis că în mandatul său nu vor fi noi războaie, dar industria militară de peste Ocean are alte interese.

Câteva scenarii 

Sunt mai multe scenarii negre, printre care:

1. Internaționalizarea conflictului. Atragerea mai multor state din zona Golfului în conflict
2. Decizia Pentagonului de a interveni militar
3. Închiderea strâmtorii Ormuz de către guvernul de la Teheran
4. Inventarea de către savanților iranieni au unor dispozitive de păcălire a Iron Dom-ului, sistemul de apărare al Israelului,

Scenarii de tip soft:

1. Decizia Deep State-ului american de a face o primăvară iraniană, după modelul Primăverilor arabe
2. Înlăturarea pașnică a regimului Khamenei de la putere.
3. Trezirea poporului iranian la o revoluție pașnică
4. Plecarea lui Khamenei în Rusia

Cronologia evenimentelor majore (1948–2025)

Pentru a înțelege mai bine desfășurarea ostilităților Iran-Israel, iată o cronologie a evenimentelor semnificative, de la crearea Israelului până astăzi:

• 1948: Se înființează Statul Israel; Iranul (sub șah) nu participă la primul război arabo-israelian. În 1947, Iranul votase împotriva planului ONU de partiție a Palestinei, temându-se de conflict, dar după război, menține o atitudine pragmatică.
• 1950: Iranul recunoaște de facto Israelul, devenind al doilea stat musulman care face acest pas. Relațiile comerciale și diplomatice se dezvoltă discret în anii următori, pe fondul interesului comun de a contracara influența statelor arabe naționaliste.
• 1953: Lovitura de stat din Iran (operațiune anglo-americană) îl repune pe șah ferm la putere. Indirect, și Israelul salută acest deznodământ, văzând în regimul autoritar modernizator al șahului un partener mai de încredere decât un potențial guvern naționalist (care ar fi putut fi ostil Israelului).
• 1967-1973: Războaiele arabo-israeliene (Războiul de Șase Zile și Războiul de Yom Kippur) nu implică direct Iranul. Iranul șahist menține relații bune cu Israelul în culise. De exemplu, în 1973, Iranul nu participă la embargoul arab asupra petrolului împotriva Occidentului, ceea ce ajută indirect aliații Israelului. Israelul, la rândul său, furnizează informații și tehnologie militară Iranului, în cadrul colaborării lor secrete.
• 1979: Revoluția Islamică schimbă dramatic cursul relațiilor. Ayatollahul Khomeini preia puterea la Teheran, rupe relațiile cu Israelul, închide ambasada israeliană și o cedează palestinienilor. Iranul devine oficial anti-Israel. În același an, începe criza ostaticilor americani la Teheran, preludiu al ostilității Iran-SUA-Israel.
• 1982: Israel invadează Libanul pentru a combate OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei). Iranul trimite în secret sute de Gărzi Revoluționare în Libanul de est, care pun bazele mișcării șiite Hezbollah. Hezbollah lansează atacuri de gherilă contra israelienilor, devenind, în anii următori, brațul armat al Iranului la granița Israelului.
• 1985-1986: Iese la iveală afacerea secretă Iran-Contra: oficiali americani și israelieni vând armament Iranului (aflat în război cu Irakul), în schimbul eliberării unor ostatici și pentru a finanța ilegal rebelii „Contras” în Nicaragua. Scandalul dezvăluie canale secrete de comunicare Iran-Israel, chiar și în această perioadă de dușmănie declarată.
• 1988: Războiul Iran-Irak se încheie; Iranul începe să își concentreze mai mult atenția asupra cauzei palestiniene și exportului Revoluției islamice. Retorica anti-Israel la Teheran se intensifică în anii următori. De exemplu, prin conferințe oficiale care condamnă sionismul.
• 1992: Atentatul de la Ambasada Israelului din Buenos Aires – o bombă distruge ambasada, ucigând 29 de oameni. Investigațiile ulterioare vor indica Hezbollah și Iranul ca autori ai atacului (dorința de răzbunare pentru eliminarea liderului Hezbollah Abbas al-Musawi de către Israel, în același an).
• 1994: Atentatul de la AMIA (Buenos Aires) – centrul comunității evreiești din Argentina este aruncat în aer, 85 de morți. Și aici, procurorii argentinieni acuză oficial Iranul (inclusiv un diplomat iranian) și Hezbollah pentru atac, deși Iranul neagă. Aceste atacuri în America Latină marchează globalizarea conflictului: Iranul arată că poate lovi interese evreiești oriunde, ceea ce intensifică vigilența și furia Israelului.
• 1995-1997: Israelul acuză Iranul că se află în spatele unor atacuri teroriste anti-israeliene în Israel și Teritoriile Palestiniene, prin sprijinirea Jihadului Islamic Palestinian. Totodată, Iranul începe programul de dezvoltare a rachetelor balistice Shahab, menite să poată lovi ținte la mii de kilometri (inclusiv Israelul). Israelul și SUA răspund, presând pentru sancțiuni și izolare economică a Iranului.
• 2000: Israelul se retrage unilateral din sudul Libanului, după 18 ani de ocupație, sub presiunea atacurilor Hezbollah. Iranul proclamă retragerea Israelului ca pe o victorie a „rezistenței” și își intensifică eforturile de a înarma Hezbollah cu și mai multe rachete pentru viitor.
• 2002: Un grup iranian de opoziție (MEK) dezvăluie existența facilităților nucleare secrete la Natanz și Arak. Comunitatea internațională cere inspecții, iar Israelul trage semnale de alarmă că Iranul urmărește arma nucleară. În replică, Iranul afirmă că programul său nuclear este pașnic, dar refuză să renunțe. Începe confruntarea diplomatică pe tema nucleară, cu Israelul jucând rolul principalului contestatar al Iranului pe plan global.
• 2004: Israelul interceptează în Marea Roșie vasul Karine A, încărcat cu armament iranian (rachete, explozibil) destinat Autorității Palestiniene. Afacerea confirmă implicarea Iranului în înarmarea grupărilor palestiniene și sporește neîncrederea în tabăra israeliană față de intențiile Iranului după Acordurile de la Oslo.
• 2006: Două evenimente majore: în ianuarie, gruparea Hamas (susținută ulterior de Iran) câștigă alegerile în Gaza, complicând procesul de pace; în iulie-august, izbucnește Al Doilea Război din Liban între Israel și Hezbollah. Hezbollah trage peste 4.000 de rachete asupra nordului Israelului, iar armata israeliană bombardează masiv Libanul. Conflictul se încheie indecis, dar Hezbollah iese întărit politic. Iranul, ca patron al Hezbollah, își consolidează prestigiul între islamiști, ceea ce sporește rivalitatea Teheran – Ierusalim.
• 2007: Israelul desfășoară Operațiunea Orchard – avioanele israeliene bombardează un reactor nuclear în construcție în Siria (la Deir ez-Zor), despre care se crede că era realizat cu ajutor nord-coreean. Deși nu direct legată de Iran, acțiunea demonstrează determinarea Israelului de a preveni proliferarea nucleară la vecini, un mesaj implicit și pentru Iran.
• 2008: În februarie, în Damasc, este asasinat Imad Mughniyeh, comandant militar de top al Hezbollah și omul-cheie de legătură cu Iranul. Un dispozitiv plasat în mașina sa explodează, iar moartea este pusă pe seama Mossad (posibil împreună cu CIA). Mughniyeh era responsabil de atentatele din anii ’80-’90 contra intereselor occidentale și israeliene, deci eliminarea lui este o lovitură simbolică pentru Iran și Hezbollah.
• 2009: În Iran, are loc mișcarea de protest „Verde” împotriva regimului, dar autoritățile o reprimă acuzând (fără dovezi) Israelul și Occidentul că ar fi instigat tulburările. În același timp, Israelul este bănuit că inițiază primele atacuri cibernetice serioase asupra infrastructurii iraniene, testând metode de sabotaj digital.
• 2010: Se descoperă Stuxnet, un malware de proveniență necunoscută, care a sabotat circa 1.000 de centrifuge la Natanz, întârziind programul nuclear iranian. Este primul atac cibernetic cunoscut care a produs efecte fizice, iar investigațiile tehnice indică Israelul și SUA ca posibili autori. Iranul promite să riposteze în spațiul cibernetic.
• 2010-2012: Patru oameni de știință iranieni din programul nuclear (Shahriari, Ali-Mohammadi, Roshan și Rezaeinejad) sunt asasinați în Iran, în operațiuni tipice Mossad – motocicliști plasând bombe magnetice pe mașini sau comando-uri armate. Teheranul acuză explicit Israelul pentru eliminarea elitelor sale științifice, sporind tensiunile.
• 2011: Izbucnește războiul civil în Siria. Iranul trimite miliții și consilieri militari pentru a sprijini regimul Assad, în timp ce Israelul monitorizează cu atenție apropierea forțelor iraniene de granițele sale. În același an, Primăvara arabă generează instabilitate și în Gaza: militanții palestinieni lansează rachete, iar Iranul începe să îi sprijine tot mai mult pe aceștia, în lipsa altor patroni externi.
• 2012: Hackeri iranieni lansează atacuri cibernetice de răzbunare: virusul Shamoon șterge datele a 30.000 de calculatoare ale companiei petroliere saudite Aramco (aliat al SUA și, tacit, al Israelului), iar bănci americane sunt ținta unor atacuri DDoS. Totodată, Iranul este acuzat de încercarea unui atentat la Washington contra ambasadorului saudit (cu Israelul potențial vizat ca aliat al saudiților). Conflictul devine tot mai asimetric, incluzând acțiuni cibernetice și pe terțe teritorii.
• 2013: Vine la putere în Iran un președinte mai moderat, Hassan Rouhani, care începe negocieri intense cu marile puteri pe tema nucleară. Israelul, condus de premierul Benjamin Netanyahu, rămâne sceptic și lansează o ofensivă diplomatică împotriva unui potențial acord, considerând că Iranul nu trebuie deloc să aibă capabilități nucleare. Tensiunile retorice sunt mari: Netanyahu vorbește la ONU despre „linia roșie” a Iranului, ilustrând cu desenul unei bombe.
• 2015: Se semnează Acordul nuclear (JCPOA) între Iran și grupul P5+1. Iranul acceptă limitări temporare ale programului nuclear, în schimbul ridicării unor sancțiuni. Israelul critică vehement acordul, considerându-l prea îngăduitor și doar o amânare a problemei. În regiune însă, conflictul Iran-Israel continuă: Israelul efectuează multiple lovituri aeriene în Siria contra convoaielor iraniene, iar Iranul continuă înarmarea Hezbollah.
• 2018: Situația se inflamează din nou: președintele american Trump, în linie cu dorința Israelului, retrage SUA din acordul nuclear și reimpune sancțiuni dure Iranului („campania de presiune maximă”). Iranul începe treptat să nu mai respecte limitările nucleare. În mai 2018, într-o escaladare militară, forțele Quds iraniene din Siria lansează rachete spre Israel (Înălțimile Golan), iar Israelul răspunde cu Operațiunea Casa de Cărți – lovind zeci de ținte iraniene din Siria într-o singură noapte. Este prima confruntare directă de această magnitudine între armata israeliană și forțe iraniene.
• 2019: Se desfășoară un război din umbră pe mare: mai multe petroliere și nave comerciale asociate cu Iranul sau Israelul sunt lovite de mine și drone în apele Golfului Persic și Mării Oman. Israelul ar fi vizat livrări de armament iranian către Siria pe mare, iar Iranul ar fi ripostat contra unor nave ale unor companii afiliate Israelului. Tot în 2019, Israelul extinde loviturile aeriene și în Irak, vizând depozite de arme ale milițiilor șiite pro-iraniene de acolo – o extindere geografică a conflictului.
• 3 ianuarie 2020: Generalul Qasem Soleimani, comandantul forțelor Quds (creierul expansiunii militare a Iranului în regiune), este ucis într-un atac aerian american la Bagdad. Israelul salută eliminarea lui Soleimani (care orchestrase rețeaua de proxy anti-Israel), iar rapoarte ulterioare arată că informații israeliene au ajutat la localizarea generalului. Iranul lansează rachete balistice asupra bazelor americane din Irak, ca represalii, dar nu atacă ținte israeliene în acel moment.
• 2020 (vara): O serie de explozii misterioase zguduie facilități din Iran: o explozie majoră la complexul nuclear Natanz distruge hala de asamblare a centrifugelor avansate; alte incidente la fabrici de rachete și centre de cercetare. Se suspectează sabotaje Mossad, menite să încetinească programele periculoase ale Iranului.
• 15 septembrie 2020: Acordurile Abraham – Israelul semnează tratate de normalizare cu Emiratele Arabe Unite și Bahrain (urmate de Maroc, Sudan). Aceste noi alianțe între Israel și țări arabe sunnite sunt parțial motivate de amenințarea comună percepută din partea Iranului. Teheranul condamnă vehement „trădarea” statelor arabe și avertizează că apropierea lor de Israel va fi periculoasă.
• 27 noiembrie 2020: Mohsen Fakhrizadeh, omul-cheie al programului nuclear militar iranian, este asasinat într-o ambuscadă lângă Teheran. Metoda sofisticată – o mitralieră computerizată montată pe o camionetă, controlată de la distanță – indică din nou Mossad. Pierderea lui Fakhrizadeh este un șoc pentru Iran, care jură răzbunare, dar răspunde în lunile următoare doar prin accelerarea îmbogățirii uraniului (îmbogățire la 20%, apoi 60%).
• aprilie 2021: Un nou sabotaj la Natanz: o explozie provocată la alimentarea cu energie a centrifugelor distruge sute de centrifuge IR-1, tocmai când Iranul negocia reluarea acordului nuclear. Iranul acuză Israelul și anunță că va instala centrifuge mai performante ca răspuns.
• mai 2021: Războiul de 11 zile din Gaza – Hamas și Jihadul Islamic lansează peste 4.000 de rachete spre Israel, declanșând o operațiune militară israeliană în Gaza. Iranul este lăudat de facțiunile palestiniene pentru ajutorul tehnic la fabricarea rachetelor și, după conflict, Teheranul intensifică finanțarea Hamas. Israelul își dă seama că amenințarea pe două fronturi (Gaza și, posibil, Hezbollah în nord) e din ce în ce mai acută, orchestrată de Iran.
• iulie 2022: Un colonel IRGC, Sayyad Khodaei, este împușcat mortal în plin Teheran de doi asasini pe motocicletă. Modul de operare indică din nou Israelul, care însă nu revendică. Khodaei ar fi fost implicat în planuri de atac împotriva cetățenilor israelieni în străinătate. Uciderea lui arată adâncimea penetrării Mossad în inima Iranului și stârnește furie la Teheran.
• septembrie 2022: Iranul se confruntă cu proteste interne masive (declanșate de moartea tinerei Mahsa Amini), iar regimul acuză „dușmanii externi” – SUA și Israel – că instigă agitația. Israelul neagă orice implicare, dar sprijină moral protestatarii pe canale oficiale, ceea ce alimentează paranoia conducerii iraniene.
• martie 2023: Într-o mișcare diplomatică surprinzătoare, Iranul și Arabia Saudită anunță reluarea relațiilor diplomatice, mediată de China. Această reconciliere între rivalii regionali sunnit (Arabia Saudită) și șiit (Iranul) complică planurile Israelului de a izola Iranul. Speranțele Israelului pentru un front arab unit anti-Iran (inclusiv o eventuală apropiere de Arabia Saudită) suferă un recul.
• 7 octombrie 2023: Hamas lansează un atac-surpriză major asupra Israelului, infiltrând forțe armate în sudul țării și trăgând mii de rachete. Urmează un conflict de peste o lună în Gaza, cu pierderi grele de ambele părți. Iranul nu intervine direct militar, dar aplaudă atacul și avertizează că, dacă ofensiva israeliană continuă și „linia roșie” a Ierusalimului (Al-Aqsa) este depășită, țările din „Axa Rezistenței” (Iran, Hezbollah, milițiile șiite) nu vor sta deoparte. Israelul poartă războiul pe două fronturi limitate: Gaza și ciocniri de intensitate mică-medie cu Hezbollah la granița libaneză. Conflictul provoacă o criză regională; SUA trimit portavioane în estul Mediteranei, ca descurajare pentru Iran și Hezbollah, iar tensiunea rămâne extrem de ridicată, până la încetarea focului din Gaza, la finele lui 2023.
• 1 aprilie 2024: Aviația israeliană execută un raid aerian în Damasc, lovind un complex învecinat ambasadei Iranului. Printre victime, se numără un general iranian și alți ofițeri IRGC. Iranul amenință cu răspuns.
• 13 aprilie 2024: Iranul execută tiruri de rachete și lansează drone care vizează teritoriul israelian, ca represalii pentru atacul din Siria. Unele drone sunt doborâte aproape de Israel, iar incidentele pun armata israeliană în stare de alertă maximă.
• 19 aprilie 2024: Israelul contraatacă cu lovituri de rachete asupra unor baze iraniene din Siria și, potrivit unor rapoarte, asupra unor depozite militare iraniene din vestul Irakului. Conflictul indirect devine tot mai direct, cu schimburi de foc la distanță între forțele iraniene și israeliene.
• iulie-septembrie 2024: Au loc asasinate de răsunet: pe 31 iulie, liderul Hamas Ismail Haniyeh este ucis într-o explozie la Teheran, iar la 20 septembrie, liderul Hezbollah Hassan Nasrallah își pierde viața într-un atac aerian asupra cartierului său general din Beirut. Iranul, Hamas și Hezbollah acuză Israelul pentru aceste operațiuni de „decapitare” a conducerii organizațiilor, iar dorința de răzbunare atinge apogeul.
• 1 octombrie 2024: Iranul lansează un atac masiv cu rachete balistice (aproximativ 180 de rachete) îndreptat direct spre Israel – cel mai grav act de agresiune directă de până acum. Israelul, ajutat de sistemele defensive (Iron Dome, Arrow etc) și de SUA, reușește să intercepteze majoritatea rachetelor, minimizând victimele, însă actul marchează un punct de cotitură: conflictul latent a devenit semi-declarat.
• 26-27 octombrie 2024: Israelul lansează Operațiuni aeriene în adâncimea Iranului: mai multe explozii sunt raportate la o bază de rachete și la un sit radar în regiunea centrală a Iranului (lângă Isfahan). Israelul pare să fi folosit avioane F-35 și drone Stealth pentru a penetra apărarea iraniană. Iranul recunoaște doar „daune minore”, dar capacitatea balistică și antiaeriană a Iranului ar fi suferit o lovitură semnificativă, potrivit experților.
• 2025: Până în prima jumătate a lui 2025, situația rămâne extrem de tensionată, deși nu au mai avut loc atacuri la scară mare după octombrie 2024. Iranul își continuă programul nuclear, stocând uraniu foarte îmbogățit suficient pentru posibile arme, în timp ce Israelul avertizează că nu va ezita să folosească forța pentru a preveni un Iran nuclear. Eforturi diplomatice discrete (implicate de marile puteri) încearcă să dezamorseze criza, dar neîncrederea reciprocă este la apogeu.

Această cronologie evidențiază cum conflictul Iran-Israel a evoluat de la ostilitate latentă la o confruntare activă multidimensională, cu episoade acute ce amenință să degenereze într-un război deschis. Pentru a evalua și mai bine raportul de forțe dintre cele două state, este esențială compararea capacităților lor militare, potrivit ziarului Puterea.