Suntem martorii unei transformări geopolitice profunde. Războiul din Ucraina nu este doar un conflict regional, ci un punct de cotitură, care marchează sfârșitul unei epoci și începutul unei noi ordini mondiale. În acest context, înțelegerea cauzelor și implicațiilor acestui război este esențială pentru a desluși cine și încotro va conduce lumea de mâine. Acest text își propune să explice cum și de ce Ucraina a devenit câmpul de bătălie al unor forțe globale și cum rolul Europei și al Rusiei se redesenează în acest peisaj în schimbare.

De ce Ucraina?

Ucraina este geografic plasată ideal, pentru a se constitui într-un avanpost al Occidentului în coasta Rusiei. Mai important, liderii săi au acceptat să-și sacrifice poporul, într-o confruntare geopolitică între două mari puteri. Ucraina a devenit astfel câmpul de luptă pe care se desfășoară un război indirect între Statele Unite și Rusia, iar ucrainenii plătesc prețul cel mai mare.

De ce Maidanul a fost o lovitură de stat

Evenimentul care a avut loc în Ucraina în 2014, cunoscut sub numele de Maidan, ar trebui considerat o lovitură de stat, nu o revoluție. Iată de ce:

• Un președinte ales democratic este demis înainte de încheierea mandatului.
• Puteri străine sunt implicate în “detronarea” sa.
• O mișcare de protest în masă, sprijinită (și incitată) dinăuntrul și din afara țării, forțează o schimbare rapidă a guvernului.

Dacă, în ciuda dovezilor, nu sunteți convinși că a fost o lovitură de stat, tot va trebui să admiteți că schimbarea abruptă de guvern care s-a produs a fost un semnal geopolitic major că alinierea Ucrainei cu Occidentul urma să se accelereze dramatic. În cele ce urmează, vom pleca de la premisa că maidanul o fost o lovitură de stat.

Începutul conflictului – extinderea NATO și anexarea Crimeii

Portul Sevastopol din Crimeea era (și încă este) de o importanță strategică vitală pentru Rusia, întrucât găzduiește flota sa de la Marea Neagră.

Rusia a închiriat baza de la Sevastopol până în 2042, în baza unor acorduri semnate în anii 1990 și prelungite în 2010.

După lovitura de stat din 2014, Rusia avea motive întemeiate să se teamă că o Ucraină pro-vest, cu aspirații de accedere la NATO, ar fi revocat contractul de închiriere, ar fi adus forțele NATO în Sevastopol și ar fi pus această bază navală, vitală pentru ruși, sub controlul NATO.

Rusia a fost astfel forțată să anexeze preventiv Crimeea, ca să „securizeze” baza de la Sevastopol, pe care până atunci o împărțise frățește cu Ucraina. Ba chiar, recunoscând dreptul Ucrainei la Crimeea, plătise o chirie substanțială pentru Sevastopol. Cine crede în teoria imperialismului lui Putin ar trebui să se întrebe de ce această anexare nu a avut loc înaintea loviturii de stat din 2014.

Desigur, anexarea Crimeii de către ruși în 2014 rămâne ilegală – ca sa folosim un cuvânt preferat al propagandei anti-ruse practicate în Occident – dar ea a fost provocată.

Rușii au reușit să evite capcana războiului pe care Occidentul le-o întinsese, planificând și executând o operațiune magistrală de ocupare a Crimeii fără vărsare de sânge.

Ce a cauzat războiul interetnic din Donbas?

Ucraina e de multă vreme o țară divizată între Est și Vest. De-o parte a baricadei, sunt ucrainenii anti-ruși din vestul țării. De partea cealaltă, sunt ucrainenii pro-ruși, din est.

Diviziunile interne, politice, lingvistice, culturale și istorice ale Ucrainei ar fi trebuit tratate cu sensibilitate, respect și reținere, nu folosite cu cinism într-o luptă geopolitică. În loc de asta, ele au fost folosite de către Occident pentru a transforma o parte a Ucrainei într-un avanpost în coasta Rusiei.

Occidentul nu pierduse ocazia de a impune Rusiei sute de sancțiuni după ocuparea Crimeii. Dar un război între Rusia și Ucraina nu se produsese. Pentru a-l provoca, SUA s-a folosit de naționaliștii ucraineni, a căror ură față de Rusia, cultivată oricum de multă vreme, fusese dusă la paroxism de recenta anexare a Crimeii de către ruși.

Nu sunt naziști în Ucraina?

Stepan Bandera e un simbol al naționalismului ucrainean radical.

La începutul secolului trecut, Bandera a devenit lider al unei facțiuni a OUN (Organizația Ucrainenilor Naționaliști) – o organizație ai cărei membri erau motivați de o viziune mono-etnică asupra viitorului Ucrainei. Non-ucrainenii – polonezi, evrei, ruși, etc – erau considerați obstacole în calea realizării acestei viziuni. Membrii OUN au recurs la violență extremă pentru a-și realiza viziunea.

Bandera are în zile noastre urmași ideologici. Dacă credeți că această afirmație e propaganda rusească, poate vă veți răzgândi aflând că sloganul OUN era „Slava Ukraini! Heroyam Slava!”.

Nu doar că ați auzit acest slogan pornit din piepturile ucrainenilor care mor pentru profiturile Complexului Militar-industrial, dar ați auzit și cetățeni respectabili din Occident repetându-l prostește.

Conform lui Nicolai Petro, profesor de științe politice la Universitatea din Rhode Island și autor al cărții The Tragedy of Ukraine: What Classical Greek Tragedy Can Teach Us About Conflict Resolution, la baza conflictului intern dintre cele două Ucraine (cea pro-rusă și cea anti-rusă) stau narativele ultranaționaliste, cu originea în vestul Ucrainei, care de-a lungul timpului, au suprimat minoritatea vorbitoare de limbă rusă, adâncind fracturile interne. Petro denunță retorica și politicile naționaliste, precum „ucrainizarea” obligatorie, care nu au ținut seama de identitățile minorităților, subminând coeziunea națională și ducând în mod tragic la război.

În esență, naționaliștii ucraineni doreau o Ucraina pură din punct de vedere etnic și au văzut în sprijinul american cheia realizării acestui obiectiv. Washingtonul avea și el propriile obiective, vizând atât Rusia, cât și Europa.

Lovitura de stat din 2014, care i-a lăsat pe ucrainenii din est fără protecție și fără reprezentare, a fost scânteia de care sforarii de la Washington aveau nevoie pentru a declanșa războiul interetnic în care trebuia atrasă Rusia însăși. Occidentul începuse din timp procesul de înarmare a ultra-naționaliștilor ucraineni. Până în ziua de azi, acest proces a tot fost escaladat.

Contrar părerii exprimate mai demult de către politologul american John Mearsheimer, pentru conflictul ruso-ucrainean, Occidentul nu poartă o vină pasivă, ci manifestă intenție strategică. Îi convine de minune acest aranjament, în care participă la război, în primul rând (dar nu exclusiv), cu resurse materiale, în timp ce Ucraina e principala furnizoare de carne de tun. De aici, obiectivele maximaliste și intransigența Occidentului. De aici, sabotarea inițiativelor de pace și demonizarea lui Putin.

Odată Rusia atrasă în război, sub dublul impact al unor noi pachete de sancțiuni economice și al unei anticipate înfrângeri a armatei lor, rușii ar fi trebuit să-l detroneze pe Putin.

Dar Rusia a rezistat bine sancțiunilor (ba chiar a prosperat în tot acest timp), iar înfrângerea Armatei Ruse nu s-a produs. Presupusul eșec al rușilor de a cuceri Kievul e doar propagandă. În realitate, Rusia nu a avut acest obiectiv.  Ne putem da seama de asta dacă observăm că forța inițială de invazie a fost de doar aproximativ 190.000 de oameni – un număr evident insuficient realizării obiectivului atribuit lui Putin de către Occident.

În realitate, obiectivul inițial al lui Putin a fost ca, prin folosirea unei strategii de tip de “șoc și groază”, să aducă Ucraina la masa negocierilor, unde rușii ar fi urmat să opțină neutralitatea Ucrainei, autonomia Donbasului (cu păstrarea integrității teritoriale a Ucrainei), și recunoașterea Crimeii ca parte a Rusiei, de către Ucraina și, mai tarziu, de către comunitatea internațională.

Rusia a fost la un pas de îndeplinirea acestor obiective, la Istanbul, în martie-aprilie 2022, cu 6 luni înainte de anexările care au smuls Ucrainei, între timp, o mare parte din teritoriul său (anexările au avut loc, oficial, la 30 septembrie 2022). Negocierile de la Istanbul, pe care Zelenski și le dorise, au fost sabotate de Occident, care nu putea accepta ca războiul să se încheie brusc, după ce făcuse eforturi mari pentru a transforma Ucraina într-un proxi redutabil.

Ați putea crede că afirmația de mai sus e “propaganda rusească”, doar că Boris Johnson a confirmat-o într-o discuție cu doi jurnaliști de la The Telegraph. Johnson spune: “Let’s face it, we’re waging a proxy war, but we’re not giving our proxies the ability to do the job”. Da, ați citit bine, fostul prim-ministru britanic nu a spus “the ability to defend themselves” ori “the ability to preserve Ukraine’s sovereignty” ori vreun alt clișeu din trusa de unelte a presei occidentale. Într-o clipă de neatenție, a spus adevărul pe care propaganda e menită să-l ascundă: “the ability to do the job”!

Boris Johnson a fost un personaj-cheie în succesul operațiunii de sabotare a negocierilor de la Istanbul. El a vizitat Kievul pe 9 aprilie 2022 și l-a sfătuit pe Zelenski să nu facă pace cu Putin, deoarece „Occidentul nu este pregătit”.

SUA și Marea Britanie au încurajat o soluție militară a conflictului, mai degrabă decât una diplomatică. Zelenski a cedat, fie pentru că a fost forțat, fie pentru că a fost convins că Ucraina poate câștiga războiul.

Războiul, care a făcut deja milioane de victime (morți și răniți), nu se va termina curând.

Sinuciderea economică a Europei

Dacă principala victimă a războiului e Ucraina și poporul său, cetățeanul (contribuabilul) occidental e și el victimă. Ca urmare a decuplării de hidrocarburile ieftine rusești, industria europeană plătește acum de 2-5 ori mai mult pentru energie. Un exemplu concret: prețul gazului natural în Europa a sărit, de la circa 20 euro/MWh în 2021, la peste 100 euro/MWh în 2022-2023, afectând toate sectoarele economice.

Din 2022, Statele Unite sunt de departe cel mai mare furnizor de GNL (gaz natural lichefiat) pentru Europa, iar gazul american nu e ieftin.

Cu toate astea, Europa face noi angajamente. Jurnalistul Victor Jack a scris, într-un articol publicat de POLITICO pe 29 iulie, că „UE a evitat la limită un război comercial în toată regula cu Donald Trump, angajându-se să cumpere petrol și gaze americane în valoare de 750 de miliarde de dolari până la sfârșitul mandatului său” (anul 2028).

Recent, președintele Donald Trump a insistat ca statele membre NATO să-și crească cheltuielile de apărare la 5% din PIB, față de ținta actuală de 2%. Justificarea președintelui american: SUA suportă în mod disproporționat costurile de securitate ale statelor membre NATO, în timp ce Germania (care contribuie cu doar 2% din PIB), Franța (1,9% din PIB) și alte state europene investesc masiv în industrie și infrastructură.  În acest timp, industria și infrastructura Statelor Unite au de suferit.

Toate astea înseamnă că pe contribuabilul european îl așteaptă vremuri (mai) grele. Recentele decizii privind creșteri de taxe și reduceri de cheltuieli bugetare ale Guvernului Romaniei, care vor începe să producă efecte de la 1 august 2025, nu sunt o simplă coincidență.  Mai important, pe termen lung, competitivitatea industrială a Europei se va diminua până la irelevanță.

Între viitoarea irelevanță industrială a Europei și viziunea lui Trump despre revitalizarea industriei americane – cu rădăcini viguroase în naționalismul său economic – legătura e evidentă. Mai grav este că sumbrul viitor economic (și în mod inevitabil social) al Europei este proiectat la Washington și executat cu entuziastul concurs al elitelor Europene. Elite europene care vor profita de pe urma noii curse a înarmării, declanșate sub pretextul “pericolului rusesc”. După ce au făcut afaceri de zeci de miliarde în vremea pandemiei de COVID-19, iată-i pe sforarii globaliști pregătiți să facă afaceri de sute de miliarde în vreme de război. Și tot pe spinarea contribuabililor.

Civilizația Europeană dă semne de epuizare

Toate acestea nu sunt decât simptome ale unui proces istoric în mai multe etape: pierderea suveranității politice a Europei. Putem stabili începutul acestui proces ca fiind anul 1945 – sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Europa de Vest era în ruine și înfometată. La propriu.

După război, Statele Unite, cu trupe staționate în Europa de Vest, bani (prin Planul Marshall), ajutoare umanitare (alimente, medicamente, haine, unelte agricole, echipament medical) furnizate prin United Nations Relief and Rehabilitation Administration (UNRRA) și influență politică, devin garantul supraviețuirii europene. Liderii statelor vest-europene nu mai pot să ia sau să pună în aplicare decizii strategice, fără girul Washingtonului.

Anul nașterii NATO – 1949 – e începutul vasalității instituționalizate. Deși, formal, o „alianță”, NATO e condusă de SUA. Prin NATO, Europa se lipseşte de autonomie strategică, subordonându-se Statelor Unite.

Singura care se opune hegemoniei americane în Europa e Franţa lui Charles de Gaulle. Cu timpul, însă, se subordonează şi Franţa.

După 1991, anul dizolvării URSS, SUA devine unica superputere. Evenimentul care ar fi putut declanșa renașterea suveranității europene – prăbușirea Uniunii Sovietice – este ratat de către europeni, iar SUA profită la maximum de el, integrând și Europa de Est în sfera sa de influență (prin valurile succesive ale extinderii NATO).

În noua ei calitate de unică superputere, SUA îsi face de cap: intervenții în Irak, Iugoslavia sau Libia, pentru a numi doar câteva, împotriva cărora Rusia nu poate decât să protesteze, fără a întreprinde nimic concret.

Războiul din Ucraina nu este decât cel mai recent proiect hegemonic american, la care Europa participă ca aliat servil al Statelor Unite. Și o face, așa cum am arătat mai sus, în dezavantajul său. Minților lucide la e evident astăzi că Europa nu are politică externă proprie și își sacrifică propriile interese economice la ordinul și în beneficiul Washingtonului.

Planificata reînarmare a Europei, ca reacție la “pericolul rusesc”, nu e parte a unei mișcări de recuperarea a propriei suveranități – Statele Unite nu vor permite asta. Reînarmarea se va face, în primul rând, cu armament american. Cu marionete pe post de lideri – Von der Leyen, Merz (precedat de Scholz), Macron – Europa Occidentală e obedientă față de Statele Unite (opoziția față de Donald Trump nu este și nu poate fi decât fanfaronadă) și lipsită de viziune strategică.

La rândul ei, pierderea suveranității politice a Europei e unul din simptomele declinului general al Civilizației Europene. Alte simptome vizibile sunt: prăbușirea natalității și îmbătrânirea populației europene, care e înlocuită de migranți; declinul educației și pierderea cursei tehnologice; criza autorității statelor; autoculpabilizarea pentru “crimele trecutului”; erodarea identității europene în numele toleranței și multiculturalismului; declinul spiritual, tradus prin ateism, desacralizare și preferința pentru inestetic.

Europa e într-un proces de transformare istorică, profundă, iar rolul său central în lumea modernă este contestat. În vâltoarea evenimentelor actuale, ea este aruncată la periferie. Următorul capitol al ordinii mondiale se scrie deja în alte părți ale lumii.

Încercările Rusiei de a se integra politic și cultural spațiului european și de a primi recunoaștere din partea marilor puteri, dar mai ales a marilor culturi, ale Europei, au o istorie lungă. În lunga sa istorie, Rusia a admirat și – la nevoie – a protejat state mai slabe decât ea, din pură admirație pentru valorile culturale europene.

Din admirație și dragoste pentru aceste valori, a întemeiat Petru cel Mare magnificul Sankt Petersburg – “fereastra spre Europa” a Rusiei. Astăzi, însă, în vreme ce Occidentul ruinează chiar temeliile pe care a fost clădit, repudiind valorile care au ridicat Civilizația Europeană, Rusia a devenit depozitarul și continuatorul acestor valori: spiritualitate, principialitate, memorie istorică, cult al ierarhiei și al frumosului, demnitate și conștiință transcendentă.

Rusia a salvat Europa – și prin aceasta, valorile ei – în câteva rânduri. Războaiele napoleoniene și Al Doilea Război Mondial sunt doar două example. Pentru asta, nu a primit recunoștința Occidentului, ci disprețul său.

Rusia sovietică salvează Europa de nazism, plătind victoria Aliaților cu 27 de milioane de vieți, dar este tratată, imediat după război, drept inamic ideologic.

În ultimii ani ai Războiului Rece, Uniunea Sovietică – sub conducerea lui Mihail Gorbaciov – nu doar că renunță la logica conflictului, dar face și gesturi unilaterale de detensionare, fără precedent în istoria marilor imperii. Acceptă cu înțelepciune și generozitate reunificarea Germaniei și i se promite că NATO „nu se va extinde, nici măcar un inch, spre Est” (James Baker, secretar de stat american, către Gorbaciov, la 9 februarie 1990).

La scurt timp după dizolvarea Pactului de la Varșovia – bloc militar care fusese înființat în 1955, ca răspuns la aderarea Germaniei de Vest la NATO –  Alianța Nord-Atlantică își începe extinderea agresivă în Europa de Est. Această extindere va duce la razboaiele Rusiei cu Georgia și Ucraina – două “victime colaterale” ale ambițiilor hegemonice americane, tot mai greu de susținut.

Este deja evident, cel puțin în retrospectivă: deși nu suferise o înfrângere militară, URSS (și apoi Rusia) e privită de Statele Unite ca un inamic învins. Învingătorul autodeclarat (și confirmat ca atare, cu slugărnicie, de statele vasale), nu e dispus să facă concesii.

În mentalul colectiv occidental, sfârșitul Războiului Rece este perceput ca o “victorie totală” a Statelor Unite asupra Uniunii Sovietice. Dar în Rusia, acest episod este văzut nu ca o înfrângere, ci ca o mână întinsă pentru reconciliere, întâmpinată nu cu recunoștință respect, ci cu dispreț și abuz. Deja se conturează, chiar dacă deocamdată vag, pivotul asiatic al Rusiei.

Rusia lui Vladimir Putin cere o relație bazată pe respect reciproc cu Occidentul și o nouă arhitectură de securitate. Este faimos discursul ținut de președintele rus la Conferința de Securitate de la München, în 10 februarie 2007. Iată mai jos un fragment revelator în privința cauzelor conflictului aproape fățiș care are loc azi între Rusia și Occidentul Colectiv:

“După destrămarea Uniunii Sovietice, am sperat că vom intra într-o eră a colaborării, a respectului reciproc și a stabilității. Am auzit multe promisiuni din partea colegilor occidentali, inclusiv despre construirea unei arhitecturi de securitate comune, echitabile și transparente, unde interesele tuturor să fie luate în considerare […] În loc să se construiască această arhitectură, Occidentul a ales calea impunerii propriilor reguli, încercând să-și impună dominația asupra lumii. NATO a fost extinsă spre est, spre granițele noastre, încălcând în mod flagrant înțelegeri și promisiuni făcute Rusiei.”

La scurt timp (în 2008), Statele Unite încurajează Georgia să lanseze un atac masiv asupra capitalei Osetiei de Sud, Tskhinvali și a trupelor ruse de menținere a păcii din zonă.

Drept răspuns, la 8 august 2008, Rusia lansează o intervenție militară masivă, cu tehnică modernă de luptă. Drept rezultat, Georgia pierde controlul efectiv asupra Osetiei de Sud și Abhaziei, aceste teritorii intrând sub protecția Rusiei.

Picătura care umple paharul o reprezintă planurile de integrare a Ucrainei în NATO, combinate cu înarmarea masivă a regimului de la Kiev de către Occident. Pivotul Rusiei spre Asia devine singura sa opțiune logică.

După secole de încercări de a se integra în Europa ca egal al marilor puteri, Rusia a ajuns la o concluzie dureroasă: Occidentul nu dorește o Rusie egală, ci una subordonată sau, și mai rău, marginalizată. Războiul din Ucraina a accelerat procesul de detașare strategică a Rusiei de Occident.

Aceasta nu este doar o opțiune pragmatică, ci și una ideologică și civilizațională. Rusia, sub conducerea lui Vladimir Putin, încearcă să-și redefinească rolul și identitatea într-un spațiu geopolitic mai nou (pentru ea): Eurasia. Rusia își va păstra propria identitate în acest spațiu.

Un promotor de marcă al desprinderii de Occident e filosoful rus Aleksandr Dughin. El promovează o viziune multipolară asupra lumii, în opoziție cu globalismul unipolar occidental (american), care, crede Dughin, suprimă identitățile naționale și culturale distincte.

După Dughin, Rusia trebuie să devină liderul unui „continent continental”, care să se constituie într-o contrapondere la „civilizația maritimă” reprezentată de SUA și aliații săi europeni.

Dar Dughin e filosof, iar pe noi ne interesează în primul rând aspectele practice, concrete, ale pivotului asiatic al Rusiei.

Decuplată cu forța de Europa de către Statele Unite, Rusia nu doar că supraviețuiește, ci își construiește alternative solide. Hidrocarburile și resursele minerale rusești sunt absorbite rapid de marile economii asiatice, aflate într-o expansiune accelerată. Industria de apărare a Rusiei — capabilă să producă în masă armament testat în conflicte reale — atrage clienți serioși în Asia. Printre aceștia, India, o putere emergentă, se pregătește pentru noi achiziții majore.

Rusia investește masiv în infrastructura strategică orientată spre Est — coridoare feroviare, conducte energetice și rute maritime — pregătind terenul pentru relații economice durabile și profitabile cu Asia.

Aceste investiții nu sunt doar proiecte de infrastructură, ci piese esențiale într-un puzzle geopolitic mai amplu. Ele permit Rusiei să reducă dependența de piețele occidentale, să își securizeze exporturile de resurse naturale și să devină un nod central în noile coridoare comerciale euro-asiatice.

Pe termen lung, această orientare strategică către Asia consolidează poziția Rusiei ca actor indispensabil în noua ordine globală care se conturează și al cărei centrul de greutate se deplasează accelerat către Est.

În timp ce Occidentul se refugiază într-o bulă ideologică, blocul BRICS+ se constituie într-o alternativă viabilă la privilegiatul “miliard de aur”. Iar Rusia se afla în centrul acestui bloc.

Rusia nu e doar o putere care renaște, ci noul centru al unei lumi care se reconfigurează sub ochii noștri. În timp ce Occidentul se sufocă în propriile iluzii ideologice și își risipește energia în conflicte sterile și utopii globaliste, Rusia se profilează drept polul de stabilitate, suveranitate și identitate al secolului XXI.

Cine are luciditatea să privească dincolo de propaganda oficială vede deja că viitorul nu se mai scrie la Washington, Bruxelles sau Londra. Viitorul se scrie la Moscova, la Beijing, la Delhi și în noile capitale ale unei lumi multipolare.

Declinul Occidentului —  anticipat acum mai bine de un secol de către Oswald Spengler — se întâmplă sub ochii noștri. Iar Răsăritul, în frunte cu Rusia, ridică o nouă civilizație din ruinele vechii ordini mondiale, epuizată și falimentară.