Semănătorii de vânt „pro-occidentali” atrag taifunul Orientului asupra României
Adrian Severin
UN DEMERS PROSTESC, SLUGARNIC ȘI ANTINAȚIONAL
Un grup de nouă parlamentari români, în frunte cu nefastul neo-bolșevic userist Cristian Ghinea, autorul dezastruosului Plan național (de fapt, antinațional) de redresare (de fapt, de demolare) și reziliență (de fapt, capitulare), pe care românii îl plătesc astăzi din buzunarul lor și de care guvernele române ulterioare nu mai reușesc să scape, un personaj îmbinând prostia și aroganța, incompetența și tupeul, trădarea și agresivitatea într-un tot demențial, s-a găsit să ceară, printr-o scrisoare deschisă adresată președintelui ilegitim Nicușor Dan, premierului macronist Ilie Bolojan și ministrului pafarist Oana Țoiu, ca România să stabilească relații politice și diplomatice cu Taiwanul, precum și să copieze,
âîn relația cu China, comportamentul eurocraților von de Leyen, Kalas și Costa, de curând dați afară pe ușa de serviciu de la Beijing. Din grup fac parte parlamentari UDMR, ceea ce este de înțeles (de ce n-ar deschide și Ungaria o ambasadă la Miercurea Ciuc?), precum și parlamentari ai noilor PNL (fratele soroșist Alexandru Muraru nu putea lipsi) și PSD – partide devenite, prin userizare, antinaționale și antidemocrate.
Semnatarii scrisorii acuză faptul că România ar rămâne fidelă interpretării date de „dictatura comunistă” principiului „unei singure Chine” și ar refuza relațiile politice cu Taiwanul, plasându-se astfel pe linia de gândire a Rusiei, Coreei de Nord și Iranului, în loc să se comporte asemenea UE, SUA și „lumii libere”. „E aberant – cred ei – că avem un parteneriat strategic cu SUA și, pe subiectul Taiwan, care e important pentru ea, să fim servanții Chinei.” Și adaugă: „Statele Unite trebuie să simtă că România este un aliat și un partener în lumea liberă, nu un stat care e partener, ba cu americanii, ba cu chinezii, funcție de anotimp”.
În concluzie, numiții solicită destinatarilor scrisorii să ia „decizia istorică de a deschide relațiile oficiale dintre România și Taiwan”. Aceasta ar reprezenta, chipurile, „nu doar o oportunitate diplomatică și economică, ci și o datorie morală în fața valorilor democratice pe care le împărtășim”, „o investiție în viitorul democratic al regiunii și în credibilitatea României pe scena internațională”.
În mod concret, printre altele, se mai propune, ca România să încheie tratate internaționale cu Taiwanul (un tratat pentru evitarea dublei impuneri), iar Parlamentul român să adopte o declarație prin care să fixeze condițiile unei eventuale reunificări a Taiwanului cu China continentală.
Sfântă imbecilitate, cum știi tu să poruncești!?
TAIWANUL, O INSULĂ A CHINEI
Fără a intra în detalii, să reamintim că Taiwanul este o insulă care a aparținut Chinei și pe care armata și guvernul republican chinez, susținute de SUA, s-au refugiat după înfrângerea suferită în războiul civil purtat cu forțele organizate de Partidul Comunist Chinez, consecutiv încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. La crearea ONU, celelalte puteri învingătoare în confruntarea cu Germania, Italia și Japonia, la insistențele SUA, au preferat să ofere locul cuvenit Chinei (inclusiv ca membru permanent în Consiliul de Securitate) guvernului instalat în Taiwan. Între un șoarece și un elefant mai reprezentativ pentru junglă, a fost considerat șoarecele. De ce? Pentru că elefantul era comunist și, în Războiul Rece, pe punctul de a începe, SUA se afla în luptă cu comunismul reprezentat de URSS. (Stalin a acceptat, întrucât el reușise să obțină două locuri suplimentare în Adunarea Generală pentru Ucraina și Belarus, iar pe comuniștii lui Mao îi considera, disprețuitor, ca fiind „comuniști de margarină”.)
Ulterior, SUA a regretat orbirea sa ideologică. Ca a doua putere comunistă, China era rivalul Rusiei sovietice. Cel ce se alia cu China avea posibilitatea de a îngrădi și descuraja ambițiile Uniunii Sovietice. Asta i-a sugerat Americii și România, care vedea în preluarea rolului de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU de către Republica Populară Chineză, o putere reală, iar nu doar o marionetă americană, șansa unei contraponderi politice apte a o scăpa de sufocanta îmbrățișare a fratelui mai mare de la Moscova.
Spre a împăca realismul politic regăsit cu nevoia de a evita reputația nedorită de a fi o putere care își părăsește aliații, SUA, condusă de administrația Nixon, inclusiv la sfatul și cu bunele oficii ale României, a declarat că nu există decât o singură Chină (ceea ce, altminteri, era evident) și că aceasta nu poate fi reprezentată de o minoritate insulară, ci numai de majoritatea continentală, dar a convenit cu guvernul chinez, sprijinit pe respectiva majoritate, că problema secesionismului taiwanez va fi rezolvată exclusiv pe cale politică, fără recurgere la forță. Cu privire la respectarea acestei înțelegeri, Washingtonul a promis Taiwanului sprijinul necesar. O promisiune care îndulcea pilula amară a abandonului american, dar care mai oferea SUA și un drept de intervenție în asigurarea propriilor interese privind navigația în strâmtoarea Taiwan și în Marea Chinei.
PARTENERIATUL ROMÂNO-AMERICAN, CA UN DRUM CU DOUĂ SENSURI
Prin urmare, așa zisa „interpretare comunistă” a fost, de fapt, o creație a realismului politic american. Această interpretare, confirmată apoi de zdrobitoarea majoritate a membrilor ONU, prin votul Adunării Generale, a fost inclusă implicit în parteneriatul strategic româno-american pe care eu însumi l-am inițiat și negociat în 1997. Îndepărtarea SUA de la ea, fie și numai în fapt, prin acțiuni care se opun reunificării ca aplicație concretă a principiului „unei singure Chine” sau o frânează, reprezintă nu doar o violare a Cartei ONU și o încălcare a obligației de a aplica cu bună credință acordurile internaționale, ci și nesocotirea celor convenite cu România; un gest de lipsă de loialitate a partenerului american față de partenerul român, pentru care parteneriatul cu China este tot de interes strategic.
În „Amintirile din copilărie”, Ion Creangă observa mucalit că „tot atât cât este de la Târgul Neamț la Ieși, este și de la Ieși la Târgul Neamț”. Putem transpune această observație în contextul parteneriatului strategic româno-american, pentru a fi pe înțelesul inteligenților asimptomatici cu instincte de slugă din actualul arc guvernamental. Astfel, „cât este de la București la Washington este și de la Washington la București” (sic!). Cu alte cuvinte, dacă România trebuie să țină seama de sensibilitățile și interesele partenerului său american, și acesta are o obligație simetrică de a fi receptiv față de sensibilitățile și interesele partenerului său român. Nimeni nu a pretins ca, pe toată durata parteneriatului dintre România și SUA, prioritățile și pozițiile celor doi parteneri să fie identice, totul fiind ca mereu, la baza relației lor să rămână un minim de interese strategice congruente. De aceea, am și convenit asupra principiului celor patru „C”: „comunicare”, „consultare”, „concertare” și „cooperare”.
Așadar, parteneriatul nu presupune alinierea automată a uneia dintre părți la deciziile de politică internațională luate unilateral de cealaltă parte, ci consultarea prealabilă, pe baza informațiilor comunicate reciproc, după care participarea comună la acțiune are loc în limitele concertării pozițiilor circumscrise de agenda națională a fiecăruia. Vorbim despre parteneriat și nu despre protectorat; despre egalitate suverană și nu despre vasalitate; despre demnitate și nu despre slugărnicie.
Aceste principii și reguli au funcționat cel puțin atunci când SUA a respectat dificultatea României de a accepta secesiunea kosovară și nu a ridicat obiecții față de refuzul Bucureștiului, în contradicție cu politica Washingtonului, de a recunoaște statul Kosovo. Cele două au putut, în acel caz concret, să meargă în paralel, fără a se stânjeni una pe alta.
La fel este și în cazul Taiwanului, în care obiectivele geopolitice românești și americane diferă. Ne rămân alte obiective strategice comune; iar dacă nu mai putem identifica asemenea obiective comune sau congruente, înseamnă că parteneriatul nu mai are baza reală pentru a continua. Ceea ce România a urmărit și trebuie să urmărească mereu nu este să înlocuiască partenerul chinez cu cel american, ci să adauge partenerului chinez pe cel american.
FLEXIBILITATEA TACTICĂ A SUA…
Cu timpul, și mai ales după dizolvarea URSS și ridicarea Chinei ca putere globală și principal rival strategic al Americii, Washingtonul, după cum îi este obiceiul, și-a redefinit unilateral angajamentul și, menținând în vorbe respectul pentru principiul „unei singure Chine”, în fapt a încurajat separatismul și chiar independentismul taiwanez, nu apărând Taiwanul împotriva unei unificări forțate, ci împiedicând orice unificare, fie ea prin mijloace nonviolente sau violente. Chiar și așa, SUA nu a stabilit relații diplomatice cu Taiwanul, așa cum cer bezmeticii semnatari ai scrisorii amintite.
În contextul Războiului rece, în care contradicția esențială era cea dintre SUA și URSS, iar China era o putere cu picioare de lut, pentru realismul politic practicat de Richard Nixon și Henry Kissinger, menținerea separării Taiwanului de China continentală nu avea o prioritate absolută, umbra Chinei întinzându-se mai degrabă asupra Moscovei, fără a ajunge la Washington. Acesta nu avea rival în Pacific.
Ridicarea Chinei la rangul de superputere globală și declinul SUA din poziția de „jandarm global absolut” au schimbat datele problemei. Avangarda unei noi ordini globale multipolare condusă de China se ciocnește cu ariergarda vechii ordini globale unipolare condusă de SUA; și asta are ca punct de ciocnire principal tocmai Marea Chinei și, mai precis, strâmtoarea Taiwan. Controlul asupra strâmtorii asigură SUA controlul asupra traficului naval în tot Pacificul de vest. Din păcate pentru SUA, interesul său se lovește de suveranitatea Chinei și tot din păcate pentru ea, foarfeca puterii sino-americane se închide treptat, anunțând o altă deschidere, dar de astă dată cu lama chineză în urcare și cea americană în coborâre.
În atari circumstanțe, administrațiile neo-marxiste, culminând cu administrația Biden, cu frivolitatea senilă a imperiilor muribunde, au declarat că sunt gata să intervină inclusiv militar pentru a contracara orice SUA consideră a fi o presiune excesivă exercitată de China în vederea reunificării naționale. Chipurile, o atare intervenție, în contradicție cu dreptul internațional, ar fi fost justificată „moral” de lupta „dreaptă” a democrațiilor anglo-saxone eliberatoare ale popoarelor împotriva dictaturilor asiatice care oprimă popoarele indo-pacifice.
Administrația Trump, sesizând că America nu mai este chiar „măreață”, a dat semne că vrea să schimbe acest curs, căutând să obțină garanțiile necesare salvgardării intereselor ei în Pacificul de vest, fără a mai împiedica revenirea Taiwanului sub suveranitatea chineză legitimă. Se pare că neo-bolșevicii români nu au sesizat această nuanță sau că au decis să rămână fideli statului subteran american soroșist, din care își trag, și inspirația, și puterile.
„O singură Chină” înseamnă că Taiwanul este o parte a statului chinez, iar problema separatismului taiwanez este una internă a Chinei, pe care China este singură în drept să o rezolve. Guvernul chinez nu are de ce dori să apeleze în acest sens la o soluție armată, decât dacă intervenția unor puteri străine va face inevitabilă o asemenea abordare.
Cât le privește pe respectivele puteri, ele nu pot susține că respectă principiul „unei singure Chine”, dacă, sub protecția armelor lor, încurajează autoritățile taiwaneze să refuze angajarea într-un proces de reintegrare și în negocieri politice având ca obiect refacerea unității statului chinez, eventual în formula „un stat, două sisteme”, deja testată în cazul Hong Kong și Macao. Evident, China nu poate aștepta la infinit începerea negocierilor cu reprezentanții comunității taiwaneze, văzând cum fractura națională se cronicizează, sub acoperirea unui principiu transformat într-o lozincă golită de conținut.
…ȘI FERMITATEA STRATEGICĂ A ROMÂNIEI
Modalitatea în care China va realiza refacerea integrității sale teritoriale nu este treaba României. România nu poate dicta Chinei cum să rezolve problema taiwaneză, întrucât asta ar însemna o intervenție în afacerile interne ale Chinei.
Totodată, România nu poate stabili relații politice cu Taiwanul și nu poate încheia tratate de drept internațional (inter-național = între națiuni = între state) cu Taiwanul, întrucât acesta nu este un stat, ci o parte a unui alt stat. Ce ar fi dacă, să zicem, Ungaria ar încheia un tratat pentru evitarea dublei impuneri cu Consiliul Județean din Harghita și Covasna? În drept, acesta ar fi nul, iar în fapt – inaplicabil. Nici chiar donațiile oferite de un stat unei comunități trăitoare pe o parte a teritoriului altui stat nu pot fi acceptate fără acordul celui din urmă. Asupra acestui aspect, s-a pronunțat, cu ani în urmă, la nivel de principiu, și Consiliul Europei. Se pare că nici standardele Consiliului Europei nu mai sunt „pro-europene”, dacă neagă fantasmagoriile neo-bolșevicilor români.
Țările europene nu au deschis reprezentanțe diplomatice în Taiwan și nu au stabilit relații politice cu Taiwanul. Unele au înființat acolo doar agenții economice și culturale, competente să realizeze exclusiv acte de drept privat, în cadrul unor raporturi cu persoane private și nu cu autorități politice. Dacă, spre deosebire de alte țări, România este mai riguroasă, faptul se explică în primul rând prin împrejurarea că interesele acestora în relația cu China au caracter tactic, în timp ce interesele României sunt strategice. Credibilitatea internațională a României nu se câștigă prin aplicarea angajamentelor luate față de aliați „după anotimp”, ci prin fermitatea în observarea lor.
Pe de altă parte, este adevărat că unele state membre ale UE, precum Ungaria, găzduiesc pe teritoriul lor investiții taiwaneze importante, iar schimburile comerciale între agenții economici de drept privat maghiari și cei domiciliați în Taiwan au atins cote importante. Ungaria, însă, ca să rămânem la acest exemplu, a deschis piața sa pentru investițiile și exporturile chineze la un nivel amețitor și a dezvoltat relații politice cu Republica Populară Chineză, fără a ține seama de obstacolele artificial ridicate, atât prin încălcarea dreptului internațional referitor la libertatea comerțului, cât și a tratatelor constitutive ale UE, de Comisia europeană. Nu este de mirare atunci că Beijingul nu se simte deranjat de sporirea afacerilor private ale firmelor maghiare cu cele taiwaneze.
România nu se găsește în această situație. În cel mai bun caz, unele guverne românești au promis mult și nu au făcut nimic. Dar Ungaria are, probabil, cel mai valoros ministru de Externe din UE, în persoana lui Péter Szijjártó, în timp ce România s-a dotat cu cel mai neavenit ministru, în persoana ridicolă a Oanei Țoiu; Ungaria îl are ca prim ministru pe patriotul Viktor Orban, pe când România s-a procopsit cu globalistul Ilie Bolojan.
Chiar și în aceste condiții, Beijingul înțelege că relația strânsă cu micuța Ungarie nu o poate suplini pe cea cu România – un stat mai mare, mai bogat, mai populat și mai bine plasat sub aspect geografic, care constituie, în mod obiectiv, cea mai bună poartă de intrare a Chinei în UE. Pe acest fundal, inepta inițiativă a celor nouă tembeli (de fapt, doar șase tembeli, căci parlamentarii UDMR nu fac parte din categoria „idioților utili” – „prietenii știu de ce”), semnatari ai scrisorii deschise, nu poate decât să bucure Budapesta. Trecând cea mai roșie dintre liniile roșii chineze, inițiativa cu pricina slăbește, prin tensionarea subiectivă a relațiilor sino-române, concurența obiectivă pe care România o poate face Ungariei.
China nu se împotrivește legăturilor cu agenții economici taiwanezi. În plus, chiar și în lipsa relațiilor diplomatice cu Taiwanul, în România există investiții taiwaneze. Cu Republica Populară Chineză, România are relații diplomatice și, totuși, banii și mărfurile chineze disponibile pentru România ajung aici cu mult sub nivelul ofertei, cererii și posibilităților. Deci nu lipsa relațiilor politico-diplomatice este problema, ci proasta administrare a relațiilor economice internaționale ale României de către guvernele formate din partidele semnatarilor scrisorii. Până să ridicăm nivelul schimburilor economice și comerciale cu Taiwanul, mai avem mult de lucru pentru a-l aduce pe cel cu China continentală la cote corespunzătoare.
O INIȚIATIVĂ PROASTĂ ÎNTR-UN MOMENT PROST
Scrisoarea celor nouă parlamentari autointitulați „pro-occidentali” este lansată, sub aspectul momentului oficializării ei, de parcă s-a dorit ca să toarne maximum de benzină peste focul deja aprins al mediului internațional, producând astfel daune deosebit de mari parteneriatului comprehensiv și aprofundat al României cu China („Parteneriatul amplu de prietenie și cooperare”, cum apare pe pagina oficială a MAE, moștenită din alte vremuri).
Autorii acestui demers, în orice caz, antiromânesc prin efectele sale, s-au plasat (oare ca simpli „idioți utili”, la ordin intern, sub impactul unor stimulente taiwaneze sau dând curs instrucțiunilor unor actori din spațiul euro-atlantic?) într-un adevărat „triunghi al Bermudelor” prostiei, iresponsabilității și aventurismului, alături de premierul Benjamin Netanyahu și președintele Emmanuel Macron.
Cel dintâi, în cadrul unei conferințe de presă ținută în aceste zile cu secretarul de Stat american Marco Rubio, a acuzat China că și ea ar susține „terorismul Hamas”, că ar fi în spatele demonstrațiilor din lume care exprimă susținerea cauzei palestiniene și că ar lucra pentru izolarea internațională a Israelului. În consecință, potrivit doctrinei sale deja consacrate, premierul Netanyahu, reafirmând dreptul statului israelian ca, în apărarea securității sale, să lovească prin orice mijloace statele care susțin terorismul anti-israelian, a lăsat să se înțeleagă că, de acum, și China devine ținta loviturilor armate israeliene. După Iran, Qatar, Liban, Siria, Yemen etc, pe listă a intrat, în fine, și o putere nucleară. Un război, fie și numai hibrid, stârnit de guvernul israelian de extremă dreaptă cu China, în care – inevitabil – SUA va fi atrasă, stârnind o reacție în lanț la nivel global, este, desigur, tot ceea ce lipsește pentru a arunca Omenirea într-o altă conflagrație mondială, în cele din urmă, purtată cu arma nucleară sau alte arme de distrugere în masă.
În ceea ce îl privește pe domnul Macron, președintele contestat în stradă de circa un milion de francezi și în discursul public, deopotrivă, de exponenții societății civile și lideri de opinie din rândurile armatei, aflat în fruntea unui stat fără guvern și, practic, neguvernabil, adus în pragul recesiunii economice, acesta nu a găsit nimic mai bun și mai urgent de făcut decât să amenințe China cu taxe vamale prohibitive, pentru a-i sancționa parteneriatul cu Rusia. O Rusie cu care „claponul galic” ține neapărat să se războiască, inclusiv prin recurgere la arsenalul său nuclear, doar pentru a-și salva reputația de șef militar al UE, precum și ceea ce i-a mai rămas din cariera politică devastată.
Într-un atare context, reacția Ambasadei Chinei la București, deosebit de promptă și neobișnuit de severă, prin care denunță atât demersul celor nouă parlamentari români, cât și presupusele manevre taiwaneze menite a-i împinge în această acțiune aventuristă, nu poate trece neobservat și nu trebuie tratat cu superficialitate. Ni se atrage atenția că, pe calea propusă de scrisoarea în discuție, România încalcă o linie roșie, dincolo de care câteva decenii de diplomație românească, ghidată nu de deșarte furii ideologice, ci de promovarea unor interese geostrategice naționale autentice, riscă să fie anulate. Iar asta tocmai pe când, ca principală superputere globală emergentă și autoare a mai multor proiecte vizionare asupra unei noi arhitecturi de securitate globală, China începe să își ia statutul în serios și intervine, ca altădată SUA, dar cu mijloace diferite și într-un stil caracteristic ei, nu ca parte în conflicte locale și nu cu aroganța șerifului suprem, ci ca unul dintre garanții status-quo-ului global, pentru a păstra ordinea (adică pacea) mondială împotriva pescuitorilor în ape tulburi.
Așadar, demersul celor nouă constituie o amenințare la adresa securității naționale a României. Dacă va produce rezultate concrete, amenințarea se va transforma în dezastru național. Iată motivul pentru care societatea civilă trebuie să se mobilizeze, pentru a spune Guvernului român, așa cum altădată P.P. Carp îi spunea regelui, tentat să se abată de la normele interesului național românesc, „aiasta nu se poate!”. Altminteri, așa-zișii noștri „pro-occidentali”, semănând vânt, vor atrage, în „secolul Asiei” care tocmai începe, furtunile Orientului, nucleu dur al „majorității globale” în formare, asupra și așa sărmanei Românii.
Adrian Severin
Loading...
