Franța – a treia mână întinsă poporului român
Puțină lume poate înțelege mâna întinsă de Michel Barnier poporului român prin intermediul lui Marcel Ciolacu, fapt consemnat nu doar de agendele media, aseară la Paris. La sediul guvernului francez, s-a discutat despre patru paliere ale viitorului parteneriat strategic: IT, economie, apărare, industrie. Și multe miliarde investiții promise.
Se spune, pe bună dreptate, că atunci când rătăcești e bine să te întorci de unde ai plecat. Pentru toți care au făcut minim de școală, Franța rămâne părintele ocrotitor, care s-a îngrijit de nașterea națiunii române.
Prin Pacea obținută după încheierea Războiului Crimeii, Franța i-a dat peste mână eternei sale rivale, Marea Britanie, interesată de gurile Dunării, garantând Mica Unire a Principatelor Române: Moldova și Țara Românească.
În contextul internațional de azi, al degivrării aripilor dezvoltării, în vremea în care Berlinului îi merge tot mai rău economic, iar politic i se face „schalganfal” democratic, Franța rămâne un garant că n-o luăm razna în bezna progresistă.
Anglo-americanii se pregătesc de un izolaționism atroce, nu doar economic, ci și cultural.
Într-o vreme a sărăciei de caractere și a prostiei manifeste la rang de elită europeană, Michel Barnier rămâne unul dintre puținii lideri cu școală și cunoștințe economice solide. Poate fi pentru români un nou Napoleon al III-lea. Dar pentru asta trebuie stimulat.
Am spus-o și o repet mereu, Franța ne-a fost cel mai loial partener de peste 150 de ani de diplomație, afaceri comune și perspective identitare.
Sigur că deja mi-e dor de Bernard Boyer, suflețelul francez, fost ambasador la București, care a încercat să devină un nou Conte de Saint Aulaire, dar n-a fost să fie.
La sfârșitul primului război mondial, Principatele erau aproape ruinate, mai ales după Revoluția bolșevică de la Sankt Petersburg. Ion I.C. Brătianu s-a trezit într-un conflict major de interese, în Capitala luminii. Take Ionescu târguise cu premierul Serbiei, Nikola Pašić, întregul Banat. Ionel Brătianu a luat foc. Astfel l-a chemat la București pe năzdrăvanul diplomat. N-a vrut. Ambasadorul francez de la București de la acea vreme, Contele de Saint Aulaire, i-a propus Reginei Maria (de care era îndrăgostit lulea) să plece deîndată la Conferința de Pace de la Paris. Mai întâi, Regina a sedus presa, apoi pe Clemenceau și imediat și pe președintele american, Wodrow Wilson, care săvârșise mai multe infarcte cerebrale. Noroc că principalul său consilier, colonelul Edward M. House (rețineți, în 1919, nu se dădeau așa ușor gradele de general) era rău de muscă.
Vizita ei, din iarna anului 1919, a fost un triumf. A obținut tot ce a vrut: recunoașterea Marii Unirii, alipirea a 2/3 din Banat țării mamă, fiindcă a îmblânzit rapid tigrul Clemenceau.
Poate că statul român ar trebui să ridice în fața guvernului României măcar o statuie geografului Emmanuel de Martonne, fără a cărui inițiativă nu aveam granițele atât de bine conturate. Îndrăgostit de plaiurile românești și de ginta latină, a inventat un termen de măsurare a frontierelor, care să fie util noului stat român.
În desele vizite avute la Colibași, la regretatul Constantin Stroe, fostul director al Daciei Pitești, mă plictisisem de aceleași povești despre cu va face el, împreună cu francezii, cel mai eficient model de mașină pentru piața europeană, raportat la preț / calitate. Când vezi la Vatican sau în adâncurile Africii, visul său devenit realitate, te gândești că fără ajutorul premierului de atunci, Radu Vasile, n-ar fi reușit. Astfel, parteneriatul Renault-Dacia a prins aripi, iar schimburile comerciale dintre România și Franța au depășit azi unsprezece miliarde de euro, fiindcă au existat un visător ca Stroe pe Argeș în jos și un pragmatic ca Radu Vasile, la etajul de sus al guvernului.
E timpul să reevaluăm parteneriatele strategice. Decât să mai luăm echipamente militare pe miliarde de dolari de la americani, doar în schimbul unei băști prezidențiale, mai bine un parteneriat strategic cu Naval Group pentru fregatele lipsă, că și așa portul Magalia e văduv de-o săptămână, după exit-ul rușinos – și insolvent sau insolent, cum vreți – al Damen-ului, impus de obraznicul Mark Rutte, într-o iarnă cu Dăncilă premier.
Dacă gigantul francez de energie EDF, “responsabil” cu producția a 22 % din energia necesară Europei, este interesat de un parteneriat cu Hidroelectrica, e de bon-ton să nu le refuzi mâna întinsă francezilor, ca să nu mai spunem despre minunatele idei cu elicoptere ce n-au mai aterizat la Ghimbav, în ciuda prevestirilor povestitorilor de verzi și uscate.
Marcel Ciolacu ar trebui să țină aproape de cel mai titrat premier francez din ultima vreme și să redeseneze rapid o fereastră de giga-oportunitate.
Decât pe cap în fiecare lună cu ursuza sau ursitoarea de iele nebune, Kathleen Kavalec, care se poartă de parcă ar fi noul Sultan, măcar ambasadorul Franței, Nicolas Warnery, are alura fină a diplomatului de carieră, ce nu intră cu bocancii în Palatul guvernamental.
E timpul să-i dăm istoriei șansa de a sta cu viitorul la masă. Ce avem de pierdut?
Loading...
