Mohammed bin Salman este următorul Saddam Hussein

În anii 1980, Statele Unite au îmbrățișat un tiran brutal din Orientul Mijlociu, pur și simplu pentru că s-a opus Iranului. Washingtonul nu ar trebui să repete aceeași greșeală astăzi, scriu Ryan Costello și Sina Toosi, în publicația Foreign Policy, publicație americană, fondată în 1970 de Samuel Hutington.

Prințul Moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, s-a declarat șocat după ce a auzit acuzația că el s-ar fi aflat în spatele uciderii lui Jamal Khashoggi. Într-o discuție telefonică dintre Donald Trump și ginerele său, Jared Kushner, potrivit Wall Street Journal, cel din urmă ar fi spus că Prințul se simte trădat de Occident și va căuta parteneri străini „în altă parte.”

Ascensiunea Prinţului Moştenitor al Arabiei Saudite are asemănări izbitoare cu a lui Saddam Hussein

Nu ar fi pentru prima dată când un aliat autocrat al Statelor Unite din Orientul Mijlociu crede că poate acționa fără a fi pedepsit datorită relației speciale cu Washingtonul. Într-adevăr, ascensiunea meteorică a prințului saudit la putere are asemănări izbitoare cu cel al unui alt nemesis aliat al SUA, al cărui brutalitate a fost inițial trecută cu vederea de patronii săi din Washington: fostul dictator irakian Saddam Hussein, comentează analiștii americani.

A nu răspunde în forţă e un risc sporit pentru Administraţia americană

Cu ani înainte ca Saddam să devină dușmanul principal al Washingtonului, el a beneficiat de un sprijin semnificativ din partea Statelor Unite și a altor țări occidentale.

Susținerea s-a încheiat după ce SUA au decis să invadeze Kuweit-ul în 1990. Cu toate acestea, patronajul anterior al Washingtonului acordat lui Saddam oferă lecții instructive pentru politica regională a Administrației americane. Astăzi, a nu răspunde în forță la asasinarea lui Khashoggi reprezintă un risc sporit, mai afirmă comentatorii.

Consolidarea treptată și brutală a puterii lui Mohammed bin Salman, marcată de detenția și torturarea rivalilor săi, riscă să repete entuziasmul „schimbării de paradigmă din 1979 de către un tânăr disident  Saddam Hussein,” este de părere Toby Dodge, specialist pe Orientul Mijlociu al Institutului Internațional de Studii Strategice din Londra, potrivit “Bloomberg.” „Concentrarea puterii în mâinile unui tânăr ambițioas și imprevizibil reprezintă acum  îngrijorătoare asemănătoare cu cea de atunci.” Sprijinul constant acordat lui Saddam în timpul anilor 1980 nu numai că a făcut posibilă lupta împotriva propriilor popoare și a țărilor vecine, dar și vicierea intereselor de securitate.

Utilizarea devastatoare a armelor chimice de către Saddam în timpul războiului dintre Iran și Irak, atât împotriva țintelor militare cât și cele civile iraniene, îndreptate împotriva propriilor popoare, nu a împiedicat sprijinul SUA. Întâlnirea lui Rumsfeld cu Saddam a avut loc în ciuda faptului că Washingtonul deținea dovada fermă a utilizării armelor chimice irakiene începând din 1983. Înainte de călătoria lui Rumsfeld, pe 1 noiembrie 1983, fostul oficial al Departamentului de Stat, Jonathan Howe, i-a spus secretarului de stat George Shultz că Irakul a recurs la „utilizarea aproape zilnică a armelor chimice” împotriva iranienilor.

Reagan a considerat că relaţia SUA-Arabia Saudită este importantă pentru obiectivele americane
Cu toate acestea, relațiile dintre SUA și Saddam au început cu adevărat să se solidifice în februarie 1982, când administrația Reagan a scos Irakul de pe lista terorismului internațional.

Departamentului de Stat a deschis calea pentru furnizarea de asistență militară Irakului. Acest lucru a avut loc la aproximativ șaptesprezece luni de la invazia lui Saddam în Iran, în timp ce forțele irakiene ocupau provincia Khuzestan din sud-vestul Iranului, bogată în petrol, pe care Irakul a căutat să o anexeze. În decembrie 1983, președintele Ronald Reagan l-a trimis pe Donald Rumsfeld în calitate de trimis prezidențial pentru a-l întâlni pe Saddam și a stabilit cadrul pentru normalizarea relațiilor dintre SUA și Irak.

Conform documentelor CIA declasificate, două treimi din toate armele chimice irakiene desfășurate în timpul războiului au fost folosite în ultimele 18 luni ale conflictului, când cooperarea SUA-irakiană a atins punctul culminant. Aceasta a inclus atacul cu arme chimice în genocidul din martie 1988 asupra orașului kurd irakian Halabja, care a dus la moartea a circa 5.000 de civili. În mod ironic, acest atac a fost folosit mai târziu de către administrația George W. Bush în 2003, ca pretext pentru a invada Irakul și a elimina armele de distrugere în masă ale țării.

Trump continuă politica lui Reagan

La câteva luni după atacul din Halabja, secretarul de stat Richard Murphy, în septembrie 1988, a scris într-o notă privind problema armelor chimice că „relația SUA-irakiană este … importantă pentru obiectivele noastre politice și economice pe termen lung”. Astăzi, administrația Trump refolosește același limbaj atunci când discută relația SUA-Arabia Saudită, în ciuda uciderii lui Khashoggi, iar secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo, a mai spus recent că Arabia Saudită rămâne „un important aliat strategic al Statelor Unite.”

Nu a fost nici o surpriză faptul că, în ajunul invaziei Irakului din Kuweit, Saddam a simțit că e susținut necondiționat din Statele Unite. Această impresie a fost întărită de întâlnirea oficialilor americani de atunci cu Saddam Hussein. Ambasador în Irak era April Glaspie, care la 25 iulie 1990, cu o săptămână înainte de invazia lui Saddam în Kuweit. În timpul întâlnirii lor, conform unor surse diplomatice, Glaspie a subliniat: „dorința președintelui [George HW] Bush de prietenie” și că „președintele îi recomandase să extindă și să aprofundeze relațiile cu Irakul.” Când Saddam a ridicat problema în cazul Kuweit, pe care el îl amenința necontenit, Glaspie a afirmat că Statele Unite nu au „luat nicio poziție în aceste chestiuni arabe.”