La moartea lui Amos Oz sau despre cum triştii istoriei caută ţapi ispăşitori

Scriitorul israelian Amos Oz a fost răpus de un cancer galopant. A murit la vârsta de 79 de ani. Nu a reuşit să câştige Premiul Nobel pentru Litertură, deşi a fost nominalizat de mai multe ori.

Opera sa, extrem de vastă, a avut un nucleu central, un fir conductor: toleranţa. Scriitorul participant la războiul de Yom Kipur a devenit la maturitate un om în cetate. O fire altruistă. Operele sale sunt îndemnuri la învăţare. Într-o lume aflată în conflict, ură și dezbinare, cărţile sale sunt lecţii, într-o pedagogie nescrisă a neuitării.

Un doctor în fanatism, a fost aspru criticat de concetăţenii săi pentru apelurile repetate la pace. El considera că liniştea nu se va instaura fără recunoaşterea a două state independente: Israel şi Palestina.
În romanul „Iuda” a identificat o nouă boală socială: nevoia de ţapi ispăşitori. Oamenii care nu înţeleg pe ce lume trăiesc şi îi consideră trădători pe cei care văd în viitor, vor să-şi asume schimbările structurale. Aşa s-a întâmplat şi cu ofiţerii nemţi care au încercat să-l omoare pe Hitler, cu Charles de Gaulles, preşedintele care a scos Franţa din Algeria,  cu Mihail Gorbaciov care a încercat salvarea comunismului prin reforma numită glasnost. Clubul select al „trădătorilor” cuprinde – în opinia sa – pe Thomas Mann, Emil Zola, Soljeniţîn. El considera că Iuda a făcut posibilă înălţarea lui Iisus, învierea.

I-a plăcut să se autointituleze iniţiatorul Ordinului Linguriței. Credea că focul deschis în mai multe zone poate fi stins dacă fiecare om ar veni cu o linguriţă de apă.

Poate că a fost un naiv. Poate că şi-a imaginat pacea acolo unde războiul e industrie. Operele sale rămân ca pietre de temelie a Ordinului înţelegerii.