Anii romantici ai Gabrielei Adameșteanu

Gabriela Adameșteanu, una dintre cele mai combative jurnaliste din perioada 1990-2000, a renunțat la revista „22”, unde era redactor șef, pentru a se dedica total publicisticii. Din 2005 scrie doar literatură. A câștigat numeroase premii internaționale, iar cărțile ei s-au tradus în zeci de limbi străine.

Cartea „Anii romantici” e un volum de memorialistică, despre care altminteri nu-l considera un gen literar. Poate a simțit nevoia să se pună la confesor.

Știu că mulți jurnaliști au invidiat-o pentru ultimul interviu al lui Ioan Petre Culianu, apărut în presa românească. Deși nepregătită, a reușit să-l plimbe pe discipolul lui Eliade, prin suficiente teme, pentru a-l stoarce pe repurtatul cercetător de origine română și a-i scoate un profil mai puțin academic.

Gabriela Adameșteanu chiar recunoaște că s-a dus la întâlnire  fără o documentare prealabilă, fără a-i citi opera sau referințele biografice. Nu știa nimic despre el. Era, cum s-ar spune, Lemn Tănase.

Citește și: Cine va conduce SUA? Bătălia din Georgia pentru SENAT între republicani și democrați

„Jurnalistă începătoare, am deschis reportofonul, fără o listă de întrebări alături, bazându-mă doar pe inspirație. Cu toate că nu știam nimic despre autor, interviul a ieșit mai incitant decât ar fi putut fi,” recunoaște scriitoarea în capitolul „Totul despre revoluție”.

Cu o modestie rar întâlnită, parcimonioasă cu detaliile, Gabriela Adameșteanu vorbește despre ea așa cum a fost. Meritul volumului este că nu găsești vreun alt autor care să nu-și coafeze biografia.

Mărturisește cu o anumită discreție și o ușoară admirație despre elitele intelectuale ale Adameștilor, de pe linie paternă, cele materne fiind neglijate.

citește și: Cât de putrede sunt elitele lumii? Labirintul lui Zafón

Dacă pe prietenul ei Paul Goma îl pune în coaja eroului „mereu nemulțumit,” pe Mircea Cărtărescu îl descrie ca pe un mizantrop.

Contrar pretențiilor elitelor din budoarul politic de azi, Gabriela Adameșteanu n-a urmărit o carieră politică sau vreo recompensă în diplomație. L-a pus pe prietenul său Alain Paruit să-i traducă în franceză un capitol din „Dimineața pierdută.” Într-o vizită de curtoazie la editura Gallimard, a scos cu greu din paporniță paginile care o recomandau. Veșnic îi era rușine să vorbească despre sine. Ulterior, cartea i-a fost tradusă și publicată la cea mai prestigioasă editură franceză.

N-ai citit „Dimineața pierdută„? Înseamnă că rămâi la stadiul de „Sunt o babă comunistă” a lui Dan Lungu, cel ce nu a fost în stare să-i convingă pe chinezi că a scris o carte elogiu pentru viața în comunism, ce fraier.

Pentru Gabriela Adameșteanu, anii romantici sunt cei în care ne fugăreau minerii. Nu suntem sănătoși la cap. Cum să râdem de ororile unui regim pe care l-am hulit?