Macron şi POLITICA sa anticreştină
Magia sa progresistă a înfoiat tinerii, cei mai uşor de dus de nas. Acum stau şi tac. Pentru că au învăţat că ei sunt viitorul lumii, că ei salvează planeta dacă luptă pentru colţii tigrului din junglă, fără a avea griji cine plăteşte factura la telefon şi internet.
S-a trezit micul-marele Macron că realitatea costă. Ideologia nu umple cardurile bursierilor, precum i s-au umplut lui de vânt aripile de ceară, atunci când prin cea mai mare păcăleală din istoria Franţei a ajuns pe scaunul lui Charles de Gaulle.
Revoluţia franceză este studiată corect-politic drept una progresistă. Nimeni dintre profesorii noului val, îmbibaţi şi îmbuibaţi cu ideile Şcolii de la Frankfurt, nu vrea să vorbească despre câte biserici au distrus băieţii în spatele sloganului Liberté, égalité, fraternité. Cum au incendiat ei Notre-Dame-ul.
În şcoala franceză de azi nu se mai fac debate-uri despre cine a fost mai ticălos în abolirea monarhiei: Danton sau Robespierre. Oare câţi studenţaşi cu dinţii de lapte ai progresismului, neduşi la biserică, ştiu că Danton, mai maleabil, gata de compromis ideologic, a fost arestat de camaradul său Robespierre? Capul i-a căzut sub ghilotină. Câteva luni mai târziu, Robespierre avea să sfârşească la fel.
Învârtitorii din spatele scenei, atunci numită Bastilia, azi Élysée, ştiau şi ştiu şi astăzi, dar nu spun la nimeni, că cel mai bun adversar e adversarul mort. Doctrina revoluţionară, la fel ca doctrina progresistă, e simplă: lupţi pentru cauză şi cauza n-are nimic împotrivă să fii ars pe rug când nu mai eşti util. Recent, preşedintele Franţei a avut tupeul să trimită o scrisoare în toate limbile Europei către ţările din UE: „Să ne apărăm libertatea“, „Să ne protejăm continentul“ şi „Să ne regăsim spiritul progresului“ dicta din înălţimea alcovului prezidenţial.
Omul care visează la paneluri trans-europene a lansat un apel, la mila publică pentru începerea colectărilor publice de bani pentru reabilitarea Catedralei Notre-Dame.
M-aş bucura dacă ar scăpa de furia Franţei profunde, măcar ca Esmeralda din povestea lui Victor Hugo. Garguii nu mai sunt. Deci n-are cum să fie scobit în interiorul său dezumflat de vreun ghimpe.
Şi mâine e o zi. Dar toboganul pe care şi l-a potrivit en-marche n-are mantinelă. Aşa-i cu revoluţionarii. Slujesc un timp, un ceas cauza, apoi sunt aruncaţi la câini. Cine-l va mai plânge atunci când se va căi? Cu siguranţă corul bisericii pe care nu-l frecventa în plină glorie.
P.S.: Textul n-are nicio legătură cu incendiul de la Notre-Dame. Acolo e împrăştiată şi cenuşa unui bun prieten.
apărut în „România liberă” DIN 18 APRILIE 2019
Loading...
