Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: “Când Rusia a avut perioade de decadenţă, românilor le-a mers relativ bine”

Românii din Transilvania priveau cu jind la Principate

– Ce rol au avut paşoptiştii transilvăneni în împlinirea aspiraţiilor de unire ale românilor?

– În Transilvania, ideea unirii abia mijea la 1848-1849, pentru că românii ardeleni erau copleşiţi de alte necazuri şi griji. Românii din afara arcului Carpaţilor aveau două principate ale lor aproape libere (dependenţa de otomani rămăsese o „formă fără fond”), care puteau crede puternic în unire, pe când în Transilvania („unită” cu Ungaria, la 15 martie 1848, de către revoluţionarii maghiari!), românii erau locuitori „toleraţi” (adică răbdaţi) încă, fără drept deplin de cetăţenie.

– Aceleaşi aspiraţii cu cei dincolo de Carpaţi, dar cu un stăpân mult mai feroce. În concret care erau marile probleme ale românilor transilvăneni?

– Luptau pentru egalitatea cu naţiunile şi confesiunile recunoscute, pentru eliberarea din servitute, pentru şcoală românească etc. Înainte de a se uni, românii ardeleni aveau nevoie de emanciparea naţională, ca să-şi poată decide liber soarta. Aceşti români ardeleni nu erau nici măcar subiect de drept şi, prin urmare, vocea lor suna în gol, ca şi cum nu ar fi existat.

– Unii nu au mai avut răbdare si au trecut munţii în Ţările Române libere.

– Unde şi statul era românesc, ca şi poporul, devenind, în parte, mari personalităţi. De la Gherman Vida, călugărul maramureşean care l-a învăţat latinitate pe Mihail Kogălniceanu, până la Florian Aaron, profesorul care l-a învăţat patriotism pe Nicolae Bălcescu, ardelenii au adus în Principate un suflu mesianic naţional, o sete de naţionalitate şi de unitate, rostită cu vocea autentică a celor care au suferit mai mult.

– Puţini români înţeleg azi constrângerile la care au fost supuşi românii ardeleni. Alte personalităţi?

– August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu Ilarian, Simion Bărnuţiu şi mulţi alţii care au pus umărul la Unirea de la 1859. Cei mai luminaţi dintre românii transilvani ştiau că unirea Transilvaniei nu se va putea face fără existenţa unui nucleu politic românesc format din Moldova şi Ţara Românească.

– Au avut lojile masonice un rol atât de important precum se spune?

– Nu m-am ocupat direct de chestiune şi nu vă pot răspunde documentat. Totuşi, se pare că Masoneria a avut un rol destul de important în Unirea noastră, mai ales că atunci şi rolul Masoneriei în lume era mult mai relevant decât este în prezent. Oricum, despre mulţi dintre protagoniştii evenimentelor de la 1859 – deopotrivă români şi străini – se ştie cert că erau masoni.

Patru dintre cele şapte Mari Puteri sprijineau aspiraţiile românilor, mai mult din interese strategice

 – Puteţi să ne descrieţi reconfigurarea de forţe din Europa după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii?

 – Am făcut parţial acest lucru când am răspuns la prima întrebare. Înfrângerea Rusiei ne-a adus atunci, deopotrivă nouă şi unora dintre vecini, o uşurare. Intenţiile expansioniste ale marelui vecin de la răsărit le erau clare multora dintre liderii români încă din secolul al XVIII-lea. Să nu uităm că la 1812 (ocuparea Basarabiei) şi la 1828-1829, ruşii au vrut să-şi însuşească pentru vecie Principatele în întregimea lor şi numai jocurile politico-militare şi norocul ne-au ajutat să nu pierdem decât Basarabia şi, respectiv, să fim ocupaţi doar pentru şase ani (1828-1834), sub guvernatorul Pavel Kiseleff.

– Da dar am rămas sub suveranitate otomană. Cât despre austro-ungari?

– Ostili ne erau şi turcii, care nu aveau decât de pierdut din întărirea românilor, dar mai ales austriecii, care ştiau că unirea Ţării Româneşti şi Moldovei era primul pas spre desprinderea de ei a Transilvaniei, Banatului şi a celorlalte provincii cu majoritate românească. Anglia era departe de noi, dar avea interese în Imperiul Otoman, a cărui agonie o voia prelungită cât mai mult, iar puterile emergente – cum s-ar spune acum –, adică Sardinia (viitoarea Italie) şi Prusia (viitoarea Germanie), ne simpatizau fiindcă se iubeau pe sine şi făceau cam ce făceam şi noi: se străduiau să-i unească în jurul lor pe conaţionali.

 – Franţa lui Napoléon al III-lea… Oraşul luminilor, al universităţilor…

– Franţa era însă marele actor şi Franţa era cu noi (din interes, fireşte), iar Rusia trebuia să joace aşa cum îi cânta Franţa, fiindcă învingătorii au întotdeauna dreptate. Aveam patru puteri sigure (din şapte) de partea noastră, ceea ce nu era de lepădat …